În 8 ianuarie 1990, sub titlul „Când tiranii cad” (When Tyrants Fall), revista TIME publica pe copertă o imagine impresionantă, ca de război, cu zeci de tancuri staţionate în Piaţa Universităţii, surprinsă doar cu două săptămâni înainte de apariţia revistei. În interior, cover-story-ul insistă pe ideea de bază că tiranul local al epocii a căzut că urmare a faptului că cetăţenii n-au mai suportat gradul ridicat de sărăcie extremă.
În 5 decembrie 2014, Eurostat a publicat datele statistice referitoare la Produsul Intern Brut al ţărilor membre UE pe 2013. Pe lângă PIB, Eurostat a publicat şi indicele consumului individual efectiv, un indicator despre care Eurostat afirmă că reflectă mai bine bunăstarea ţărilor membre. Acest indice are la bază bunurile şi serviciile realmente consumate de indivizi, fără a ţine cont de către cine au fost achitate (gospodării sau guvern). După acest indice, România ocupă penultimul loc (26 din 28), fiind depăşită doar de Bulgaria. În anul anterior, adică 2012, a ocupat acelaşi loc. La fel în 2011, la fel în 2010.
De fapt, nu este nevoie de un serviciu statistic pentru a confirma o realitate care a devenit marcă naţională. Este doar frapant cum şi astăzi, ca şi acum 25 de ani, populaţia a rămas blocată într- o stare de sărăcie pentru care poate fi vinovată istoria, dar care pare permanentă şi certă şi în viitor. Într-o ecuaţie ilogică, creşterile relative anunţate de-a lungul timpului de Statistică, de BNR sau de Guvern nu s-au regăsit în casele şi buzunarele oamenilor de rând. Autostrăzile, investiţiile în fabrici, clădirile nou construite, şcolile şi bisericile ridicate în acest ultim sfert de veac parcă au coborât nivelul de trai, nicidecum nu l-au ridicat. Ţara a trecut prin această perioadă, ocupând an de an aceleaşi locuri ultime în statistici, cu aceiaşi cerşetori în intersecţii, cu aceleaşi imagini din spitale, care se prăbuşesc peste muribunzi şi acelaşi mod de a folosi o toaletă în mediul rural că acum trei-patru sute de ani.
Unde este diferenţa dintre atunci şi acum? Dacă nu ne atragem singuri atenţia, ne-o atrag alţii. UNICEF arată că, anul trecut, România deţinea titlul infam de ţară dezvoltată cu cea mai mare rată de sărăcie în rândul copiilor (locul 35 din 35). Un alt studiu al Comisiei Europene calculează cât înseamnă 60% din venitul mediu în fiecare ţară, acesta fiind pragul-limită de la care începe sărăcia. România are cel mai scăzut nivel: 1,71 euro/zi de persoană! Progresul înregistrat în aceste două decenii şi jumătate nu a fost suficient să restrângă ecartul economic măcar dintre România şi media UE. Prinşi în eterna paradigmă cu „ţară bogată, oameni săraci”, România n-a avut viziunea, strategia şi conducătorii care să îi dezlipească stigma aceasta, care a marcat generaţii întregi.
În context european, următorii 25 de ani se anunţă chiar mai aspri: austeritatea aplicată la nivel european va face ca numărul celor aflaţi în pragul sărăciei să fie de 1 la 3, în 2025. Cele 4.5 trilioane euro furnizate ca ajutor de stat (adică de la populaţia plătitoare) către băncile în agonie au stârnit tăvălugul sărăciei şi al inegalităţii sociale grave în toată Europa. Măsurile pe care le trăim astăzi sunt de fapt seminţele următoarei crize: cea a disparităţii sociale imense, în care săracii sărăcesc în mod critic, iar bogaţii se înavuţesc peste măsură. Învăţaţi deja să vedem sărăcie în jur, ne va consola oare gândul că suntem deja obişnuiţi?
Recomandările noastre
