În toamna lui 1939, zeci de mii de polonezi s-au refugiat din calea războiului, trecând graniţa în România. Braţele Varşoviei s-au întâlnit, la mijlocul unei drame, cu mâna întinsă a Bucureştiului.

Lech Kaczynski ştia această poveste. Preşedintele polonez dispărut sâmbătă în accidentul aviatic de la Smolensk mergea el însuşi pe urmele istoriei. Trecutul a fost pentru el avertismentul atât de necesar împotriva unui viitor amnezic.

Pentru Kaczynski, Rusia şi Germania erau adesea binomul unei poveşti ca o rană deschisă. O poveste despre nedreptate şi suferinţă, începută pe 1 septembrie 1939, atunci când trupele Germaniei naziste au aprins fitilul celui mai sângeros conflict din istorie, atacând Polonia. O poveste continuată aproape două săptămâni în tranşee, acolo unde speranţa şi moartea trăiau în simbioză.

La mijlocul acelui septembrie, când trupele sovietice au atacat Polonia dinspre est, povestea s-a transformat într- una despre solidaritate. E un capitol despre care s-a vorbit puţin în istoria ultimelor şapte decenii: exodul refugiaţilor polonezi în România şi lunile petrecute de ei pe teritoriul unei ţări sortite aceluiaşi destin nefast.

EVZ a consultat presa vremii pentru a înţelege o bucăţică din fila uitată a acelui septembrie 1939. De peste decenii, acea solidaritate continuă să spună una dintre puţinele poveşti frumoase ale celui de-al Doilea Război Mondial. O mai găsiţi în paginile prăfuite ale epocii - în „Universul”, „Timpul” sau „Curentul”.

Un preşedinte şi un mareşal la curtea regelui

Dimensiunile „exodului” din septembrie 1939, luna care a îngropat cea de-a Doua Republică polonă, frapează. Povestea o ştiţi, în mare, din cărţile de istorie. Destinele a zeci de mii de polonezi au mai ţesut însă atunci o poveste, în România.

Pe 17 septembrie 1939, imediat după invazia sovietică din est, guvernul de la Varşovia solicita Bucureştiului găzduirea. Consemna, la unison, presa vremii: „Nenumărate convoiuri de refugiaţi au trecut frontiera României. Trupele refugiate la noi număra cam 10.000 de soldaţi şi ofiţeri. Au intrat în ţară şi o sută de avioane poloneze, în majoritate avariate. În cursul nopţii au trecut graniţa şi domnii Moscicki, preşedintele republicii polone, mareşalul Ridz Smigly şi membrii fostului guvern polon. Domnul Moscicki va sta la Bicaz, mareşalul Ridz Smigly la Craiova, iar foştii miniştri la Slănic”.

Păcatele unei epoci

Pericolul era resimţit acut la Bucureşti. „Polonia nu este datoare nimic nimănui. Dacă ar ceda, aceeaşi soartă ar întâmpina-o şi alte ţări din Europa centrală şi răsăriteană”, nota profetic ziarul „Universul”.

Pe 18 septembrie ’39, cercul era închis: „Parcă Europa e aceeaşi de acum 170 de ani. Aceeaşi lume confuză, posedată de himere şi devastată de îndoieli. Aceeaşi voinţă dominatoare care se imprimă pe o epocă moleşită. Aceeaşi Polonie ispăşitoare pentru păcatele unei epoci întregi. Doar că polonezii de astăzi sunt mai singuri”.

România a acceptat însă, ignorând presiunile Germaniei, să bandajeze o parte din rănile Poloniei. I-a găzduit elita politică, tezaurul, zeci de mii de cetăţeni. I-a înţeles drama, deşi n-a putut face prea multe pentru îndreptarea unei istorii greşite. În mai puţin de un an, Bucureştiul avea să fie, la rândul său, o capitală asediată. 

BINELE, CU FORŢA Legile ospitalităţii, dospite la Bucureşti

Povestea refugiului polonez în România conţine şi unele detalii spumoase. Astfel, „proteguirea refugiaţilor împotriva tentativei de speculare” a devenit ţinta guvernului de la Bucureşti.

„Tradiţia de ospitalitate şi cavalerească dezinteresare a poporului român nu putea fi lăsată a fi întinată de lăcomia sordidă a celor care pun câştigul bănesc desupra oricăror sentimente”.

Iată un pasaj splendid din „Timpul”: „ O maşină condusă de un căpitan polon a lovit în dreptul comunei Dărmăneşti o femeie de 70 de ani, care a fost surprinsă în mijlocul străzii. Tribunalul Suceava a judecat cazul, achitând pe conducător, pentru că femeia era surdă şi n-a putut auzi semnalele sonore ale maşinii. Totuşi, căpitanul polonez a dat femeii suma de 4500 de lei”.

DOCUMENT. Problema exodului polonez din ’39, în presa vremii

GENEROZITATE

Prea mici pentru un secol atât de mare

Istoricul Stelian Tănase nu crede că solidaritatea românească cu Polonia din septembrie 1939 are la bază calcule ce ţin de realismul politic.

„Ajutorul oferit era unul autentic. Chiar bunicii mei au găzduit câteva luni o familie de polonezi, în Pantelimon, lângă Bucureşti. Guvernanţii dăduseră câteva legi, pentru «adoptarea» refugiaţilor. Reţinem astăzi, în general, elitele care s-au refugiat aici. Nu uitaţi însă că a fost un adevărat exod, cu zeci de mii de oameni, de toate categoriile, veniţi aici. În plus, nemţii au protestat în repetate rânduri, deci aveam de ce să fim prudenţi. Şi totuşi, am manifestat o solidaritate autentică!”.

În plus, Stelian Tănase reaminteşte că drama Poloniei s-a suprapus la vremea respectivă pe un eveniment tragic al istoriei româneşti interbelice: asasinarea din septembrie 1939 a premierului Armand Călinescu.