Retrasă de zece ani din televiziune, după 40 de ani de carieră, cea mai cunoscută crainică din TVR regretă că a “ratat” era tehnologizată a jurnalismului.

După 40 de ani petrecuţi în TVR, Sanda Ţăranu, cea mai cunoscută crainică a postului public, crede că tehnologizarea jurnalismului a adus schimbări importante la nivel profesional, însă a degradat relaţia omului de televiziune cu telespectatorii. Deşi apreciază figuri din generaţia nouă, printre care Mihaela Rădulescu, Andreea Marin şi Virgil Ianţu, Sanda Ţăranu spune că această profesie nu se mai face cu sufletul şi îşi aminteşte de vremurile în care, ca simbol al Televiziunii Române, “aparţinea unei ţări întregi”.

EVZ: Începuturile în televiziune… Sanda Ţăranu: Privind retrospectiv, constat că viaţa mea a fost un şir de încercări, de izbânzi şi neîmpliniri, de regrete şi satisfacţii. După ce am absolvit trei ani de Politehnică, am urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Ar fi trebuit să fiu actriţă, însă destinul m-a îndreptat spre alt drum: televiziunea. Când m-am retras din faţa camerelor, din proprie iniţiativă, am continuat să colaborez la “Teleenciclopedia”, am făcut traduceri de pe videosatelit, am realizat emisiunea “Un zâmbet pentru vârsta a treia” şi am colaborat la ziarul “Cronica română”. Dar constat că, după 40 de ani de televiziune, am rămas în amintirea oamenilor în postura de crainică TV. Când am terminat facultatea, în Bucureşti nu a fost niciun loc liber, la niciun teatru, am fost repartizată la Craiova. Eram însă căsătorită şi stabilisem cu soţul meu să refuz orice repartiţie în provincie, aşa că nu am acceptat postul de la Craiova. La două ore după ce m-am întors acasă, am primit un telefon şi am fost chemată la o întâlnire cu vicepreşedintele de atunci al televiziunii. M-am dus, am avut o discuţie de trei ore, foarte lejeră şi degajată, iar la sfârşit am fost întrebată: “Nu vrei să fii crainică la televiziune?”. Răspunsul meu a fost scurt: “Nu”. După multe insistenţe am acceptat, gândindu-mă că nu am niciun loc de muncă şI trebuie să-mi câştig cumva existenţa. Pe moment nu m-am întrebat de ce m-au ales tocmai pe mine şi abia mai târziu am aflat: cât am fost studentă, am colaborat cu televiziunea pentru diverse emisiuni, iar oamenii m-au remarcat şi s-au gândit că aş fi potrivită pentru postul de crainică.

O viaţă petrecută în televiziune a început sub semnul “în loc de ceva mai bun”… Pentru mine, televiziunea nu a fost miracolul pe care îl reprezintă ea pentru tinerii de azi. Gândul meu a fost să plec cât mai repede, să mă întorc în teatru. Mi se părea că nu e important ceea ce fac, mi se părea mult mai important să fac un rol, să creez. Am făcut şi gesturi nesăbuite. De două ori mi-am dat demisia, dar, până la urmă, colegii mei m-au convis să rămân. E drept, am rămas şI pentru telespectatori… Primeam foarte multe scrisori. N-am răspuns niciodată, însă îmi făcea mare plăcere să le citesc. Îmi scriau şi copii care abia învăţaseră alfabetul. Am avut un admirator, care mi-a trimis ani în şir caiete în care îşi notase apariţiile mele pe ecran: cum eram îmbrăcată, ce prezentasem, chiar şi în ce stare de spirit i se părea lui că sunt. Dacă vreau să ştiu ce-am făcut pe 5 februarie 1975, de exemplu, mă uit în acele caiete. În majoritatea scrisorilor, oamenii îmi spuneau: “Am sentimentul că vorbiţi numai pentru mine”. În momentul când apăream la televizor, eu nu aveam în minte imaginea unei persoane anume, a mamei sau a soţului, însă întotdeauna mă gândeam că stau de vorbă cu cineva. Ca să atragi telespectatorii, că să-i ţii în faţa ecranului, trebuie să dai fiecăruia dintre ei sentimentul că el e singurul, că el e cel mai important, deşi, prin specificul meseriei, vorbeşti pentru o ţară întreagă. Iar oamenii îmi spuneau mereu, pe stradă sau în scrisori: “Vă mulţumim că sunteţi a noastră”. Ştii ce înseamnă să simţi că faci parte din viaţa lor, că eşti a unei ţări întregi?

Cum priviţi acum lucrurile? În facultate, am fost eleva unui mare regizor, Alexandru Finţi. A ţinut atât de mult la mine şi îşi dorea din tot sufletul să fac teatru, să fac meseria pentru care mă pregătisem, încât a fost foarte dezamăgit când am intrat în televiziune. Am aflat că nici nu mai vrea să stea de vorbă cu mine. Într-o zi, la vreo şase ani după ce mă angajasem la TVR, l-am văzut pe holurile televiziunii. Nu ştiam cum să reacţionez, ce să fac şi am rămas ţintuită, uitându-mă în ochii lui. L-am văzut, la un moment dat, desfăcându-şi braţele şi atunci m-am dus către el şi l-am îmbrăţişat. “Nu mai sunt supărat pe tine. Faci bine ceea ce faci”, mi-a spus el. Şi cred că a fost un semn că asta mi-a fost scris să fac. Mi-am dorit atât de mult să fac teatru, însă tot în televiziune am rămas. Eu cred în destin…

Momente grele în carieră? Deşi unii au considerat cenzura o problemă, eu cred că a avut rostul ei. De fapt, hai să nu-i spunem cenzură şi Doamne-fereşte să mai existe azi aşa ceva, dar s-o numim control profesional, care ar trebui să existe şi acum, în toate televiziunile. Mă refer la felul în care vorbeşti, în care pronunţi, la dicţie, la debitul verbal, la ţinută, la vestimentaţie, la prezenţa ta ca un întreg. Eu nu citeam textul ad literam, însă nici nu schimbam textul. Pe telespectator îl convingi privindu-l în ochi, cu asta îl captezi. Iar eu nu priveam tot timpul pe foaie. Şi am suportat consecinţele. Dar, până la urmă, ce dacă ajungeam pe programul 2 sau la radio? Erau locuri de penitenţă? Cei care lucrează acolo sunt pedepsiţi? Însă nu cenzura a fost marea problemă. Nu stăteau ei cu textul meu în faţă să vadă dacă am schimbat ceva pe ici, pe colo. Au fost însă unii colegi care nu mi-au dorit binele şI care mi-au făcut tot felul de şicane. Într-o vară, am fost urmărită de un personaj în concediul meu de odihnă. Aveam o cruciuliţă la gât şi eram pe plajă, la mare. A venit cineva să mă fotografieze, să aibă dovada că port o cruciuliţă la gât. Atunci am trecut cu amărăciune peste astfel de mizerii, însă acum chiar îmi vine să râd.

Aţi vrut să vă daţi demisia de două ori... Da, pentru că gândul meu era la teatru. Dramaturgul D.R. Popescu a scris o piesă de teatru care se numea “Sanda”. Piesa s-a filmat la televiziune, iar rolul meu a fost jucat de Melania Cârje, care e o actriţă excepţională, însă, atunci, am considerat că acela era rolul meu. M-am supărat foarte tare, le-am spus că nu am venit de la aprozar, că eu sunt actriţă şi că măcar rolul ăsta ar fi putut să mă lase să-l fac. Mi-au explicat că telespectatorii mă cunosc într-o anumită postură, că eu sunt a televiziunii pentru acest lucru, că nu trebuie să fiu confundată cu un personaj dintr-o piesă, chiar dacă personajul e Sanda. Mult mai târziu mi-am dat seama că au avut dreptate. Nu trebuia să fiu confundată cu un personaj dintr-o piesă de teatru, adevăratul meu rol era acela de crainică TV.

Nu aţi fost doar crainică. Aţi prezentat emisiuni de varietăţi, spectacole… Se făceau nişte emisiuni extraordinare, la care am avut prilejul să lucrez, de la celebrele show-uri de divertisment realizate de Alexandru Bocăneţ, până la Cerbul de Aur. Totodată, se făceau emisiuni-duplex cu televiziuni străine sau seri româneşti în străinătate şi nu doar în ţări socialiste. Am prezentat astfel de emisiuni în foarte multe ţări, iar prima dintre ele a fost la Helsinki, în Finlanda, în 1969. N-am avut nicio problemă cu plecările în afara ţării. Pe lângă paşaportul de serviciu, am avut şi paşaport personal şi nu a trebuit să bat la foarte multe uşi pentru aprobări. Mergeam deseori în străinătate cu soţul meu, Nicolae Ţărănu, care, pe vremea aceea era prim+solist la Teatrul de Operetă din Bucureşti. Îl însoţeam în turnee sau ne făceam concediile în străinătate. Nimeni nu m-a împiedicat niciodată să plec, poate şi pentru faptul că niciodată nu am avut vreun gând să-mi părăsesc ţara, să nu mă mai întorc, deşi am avut nenumărate ocazii să o fac.

Totodată, aţi fost una dintre vocile-emblemă ale “Teleenciclopediei”. Am colaborat mulţi ani la “Teleenciclopedia”, şi înainte, şi după Revoluţie. Din păcate, am renunţat deoarece am avut un mic conflict cu producătoarea emisiunii, Cornelia Rădulescu. Mi-a fost greu să renunţ, însă a trebuit să o fac. Câteodată eşti nevoit să faci gesturi radicale, ca să nu laşi cuiva impresia că se poate purta oricum cu tine. Şi la postul de crainică mi-a fost greu se renunţ. Aşa mi s-a părut atunci că este bine. Era la scurt timp după ’89 şi relaţiile între oameni începuseră să se altereze. Iar în televiziune nu poţi face faţă dacă nu ai o echipă…

Cum vi se par actualele vedete de televiziune? Sunt câteva fete foarte frumoase şi talentate. Mihaela Rădulescu îmi place foarte mult. Regret că Andreea Marin nu are o emisiune pe măsura talentului ei. Fosta ei emisiune...este un format care nu ne reprezintă, a venit din altă parte, nu este al nostru. Ianţu e şi el un băiat talentat. Sunt mulţi care-mi plac.. Pe de o parte, e mai uşor pentru cei care fac azi televiziune, deoarece tehnologia a evoluat foarte mult. Pe de altă parte, însă, este totul prea mecanic, mai ales din cauza prompterului, nu se mai face treaba cu sufletul. Iar atunci când vrei ca mesajul să ajungă la telespectatori, contează şi o privire, un gest cât de mic. Toate spun ceva, transmit ceva. Sunt lucruri de nuanţă, de mare fineţe. Cred că televiziunea de azi îţi dă sentimentul de nefiresc... MODA ÎN TELEVIZIUNE

“Televiziunea nu a mai avut bani să ne cumpere ţinutele”

"În ceea ce priveşte vestimentaţia, am avut o colaborare permanentă cu colegii mei scenografi. Nu m-am ferit să mă duc să le cer sfatul. Însă trebuie să vrei, să te intereseze. Mergeam la casa de modă, însoţită de un scenograf, şi-mi alegeam vestimentaţii pentru diverse emisiuni. Mai târziu televiziunea n-a mai avut bani să ne cumpere ţinutele şi atunci am început să-mi fac eu. Aveam nişte croitorese minunate la atelierul de croitorie al televiziunii. Mă duceam şi când nu aveam nevoie de haine, numai să mă uit ce costume mai făcuseră", îşi aminteşte Sanda Ţăranu despre cum îşi rezolva problemele vestimentare în acea perioadă.