Regizoarea care l-a pus pe Berlusconi pe prima pagină a ziarelor, la Cannes, vorbeşte despre intimidare, cenzură şi calea greşită pe care şi-au ales-o italienii

Regizoarea Sabina Guzzanti a primit zilele acestea, la Cannes, o etichetă pe care o va purta probabil multă vreme: Michael Moore al Italiei. Cu singură precizare, şi anume că acest Michael Moore e o frumoasă fostă prezentatoare TV, actriţă, regizoare şi fiică de om politic mutat recent din tabăra Berlusconi în cea opusă.

„Încă vorbim, deci totul e bine”, râde Guzzanti când e întrebată cu ce ochi a văzut tatăl ei filmul. „Draquila: L'Italia che trema”, documentarul satiric despre acţiunile lui Silvio Berlusconi după cutremurul de la Aquila, proiectat joi la Cannes, nu i-a picat tocmai bine premierului.

Sandro Bondi, ministrul Culturii şi unul dintre susţinătorii înfocaţi ai lui Berlusconi, a declarat public că refuză să vină în festival pentru „un film de propagandă care falsifică adevărul”. Însă pe Bondi nu-l voia nimeni la Cannes. „Primul lucru pe care mi l-a spus Thierry Frémaux (n.r. directorul festivalului) când am venit aici a fost «Noi deja ştiam că n-ar fi venit, pentru că nu l-am chemat»”, se amuză copios Guzzanti.

Deja prevenită de experienţele anterioare (a fost dată în judecată de câteva ori), Guzzanti mărturiseşte într-un interviu acordat „Evenimentului zilei” că ştie ce o aşteaptă: insulte, ameninţări şi refuzul unor proprietari de cinema de a proiecta filmul.

EVZ:V-a mirat reacţia ministrului Culturii în legătură cu filmul dvs. ? Sabina Guzzanti: M-am tot întrebat cum vor reacţiona şi m-am gândit că vor fi inteligenţi şi nu vor spune nimic, pentru că ar fi fost în interesul lor să nu facă publicitate acestui film. Dar întotdeauna fac aceeaşi greşeală! Apoi m-am gândit că poate totuşi nu e o greşeală şi că au un motiv să facă asta. În ţara noastră, oamenii sunt ameninţaţi mereu. În cazul meu, vor fi probabil unii proprietari de cinema care vor refuza să ruleze filmul, iar cei care l-au votat pe Berlusconi vor simţi, mergând la film, că fac ceva interzis, ceva împotriva lui. Deşi ei nu ştiu încă despre ce e filmul, şi nici ministrul Culturii nu l-a văzut. Acum se încearcă să se mute discuţia de pe ideea ce e adevărat şi ce nu, pe aceea dacă eu am voie să fac un film despre asta. Se încearcă să se traseze nişte limite, despre asta e vorba.

E posibil ca filmul să nu fie acceptat de mulţi proprietari de cinema, să nu fie distribuit peste tot? Din fericire, are deja un distribuitor independent. În unele cinematografe nu îl vor, dar tot avem 100 de săli, ceea ce e destul de bine. Oamenii care l-au votat pe Berlusconi nu cred însă că se vor duce la el.

Resimţiţi deja consecinţele acestui film? Sunt încă surprinsă, a trecut doar o săptămână şi există deja reacţii oficiale, ca cea din partea ministrului Culturii.

L-aţi fi văzut pe ministrul Culturii venind la Cannes pentru „Draquila”? Boicotul e inutil, era clar că membrii guvernului nu vor fi aici. Nimeni nu se gândea la asta. E un film italian în competiţie şi probabil nu ar fi fost binevenit nici acolo, pentru că a început un război împotriva cinemaului şi a culturii şi toată lumea îl urăşte. Primul lucru pe care mi l-a spus Thierry Frémaux (n.r. directorul festivalului) când am venit aici a fost „Nu spune nimănui, dar noi nici măcar nu l-am invitat”. Noi deja ştiam că n-ar fi venit, pentru că nu l-am chemat (râde). La vizionarea de presă a spus-o în public, deci acum mă simt liberă să o repet.

Când v-a venit ideea unui documentar despre subiectul Aquila şi când ştiaţi că aveţi material? Când s-a descoperit ce face Protecţia Civilă şi a fost un enorm scandal. Eu nu am avut dovezi până când nu au intrat magistraţii pe rol. Premierul are, practic, propria lui armată şi o lege cu ajutorul căreia poate cheltui bani publici fără să treacă prin nici un fel de control democratic, Parlament, Curtea de Conturi, nimic. Pentru toţi ceilalţi, totul este foarte complicat, birocraţia e imensă, doar pentru el este simplu.

Există acuzaţii în film împotriva lui Berlusconi pentru care aţi putea fi dată în judecată... Există procese, eu doar le amintesc. Evident că mă vor da în judecată, vor găsi ei ceva, întotdeauna mă dau în judecată. Nu le pasă dacă vor câştiga sau nu, dar te pun să plăteşti avocaţi şi câteodată găsesc şi judecători pe care îi plătesc şi câştigă. Oricum, câştigă plătind judecători şi numai pentru a amâna procese, pentru că avem o lege a prescrierii faptelor, care funcţionează foarte bine. Înainte era zece ani, iar Berlusconi a scurtat-o la cinci ani. Legile au devenit mult mai complicate, în aşa fel încât procesele să decurgă şi mai lent. Oricum mergeau greu şi înainte, acum însă merg mult mai lent. Dacă sunt prinşi pentru o infracţiune şi, după cinci ani, li se prescrie fapta, ies apoi în întreaga media spunând „Vedeţi, sunt nevinovat!”. Şi noi am încercat să le explicăm oamenilor despre ce este vorba de fapt. În cinci ani scapă nepedepsiţi şi cei acuzaţi de conexiuni cu Mafia.  

De câte ori aţi fost dată în judecată de oamenii lui Berlusconi? De multe ori, nici nu-mi mai amintesc. Însă am câştigat, pentru că mă acuzau pentru lucruri care nu existau. Când îmi făceam show-ul de televiziune pe RAI, am spus că Berlusconi folosea abuziv anumite frecvenţe de radio şi televiziune, ceea ce era corect. Iar ei m-au dat în judecată pentru cuvântul „abuziv”, am fost pe prima pagină în toate ziarele, mi-au cerut despăgubiri de 12 milioane de euro, conducerea televiziunii s-a speriat că din cauza mea va pierde bani... Normal că am câştigat, însă am trecut prin toate astea. Aşa procedează cu jurnaliştii pe care vor să-i intimideze.

Stă puterea lui Berlusconi în imperiul media pe care îl deţine? Controlează Italia nu numai prin media, ci şi prin bani. Nu-mi imaginez însă că ar fi putut deveni premier fără ajutorul televiziunii, era imposibil.

ÎNTREBĂRI PENTRU SPECTATORI

„Democraţie nu e în mod sigur”

L-aţi cunoscut personal pe Berlusconi? Cu ocazia acestui film l-am întâlnit. Am încercat să-i iau o declaraţie şi a trecut pe lângă mine, m-a recunoscut şi i-a picat zâmbetul (râde).

Aţi fost ameninţată în vreun fel? De obicei, ies în public şi mă insultă într-un fel sau altul. O dată au apărut două ziare în care se spunea că sunt posedată de diavol, şi un cântăreţ foarte popular din Italia care confirma asta. Ieri, au scris în ziarul lui Berlusconi că sunt precum soţia lui – ce-i drept, semăn destul de bine cu soţia lui, am jucat rolul ei în show-ul TV; între noi fie spus, pot semăna cu oricine – deoarece sunt, de fapt, îndrăgostită de el, dar sunt pornită pe el şi mă răzbun... nişte insulte foarte feminine, aşa. Când tatăl meu era politician în tabăra lui Berlusconi spuneau că-mi urăsc tatăl şi de aceea îl urăsc şi pe Berlusconi, acum, când tatăl meu a trecut în partea cealaltă, spun invers....

Ce părere are tatăl dvs. despre film? I-a plăcut foarte mult. Încă vorbim, deci totul e bine (râde).

L-aţi pus pe Berlusconi pe ecran într-un şir de dictatori, în documentar... Era un poll internaţional care spunea că e la fel de iubit ca Hitler sau Castro

Exact. Credeţi că se poate vorbi totuşi de dictatură în Italia? Democraţie nu e în mod sigur. Poţi fi concediat pentru opţiunile tale politice, la TV nu poţi spune ce gândeşti, există cenzură, Parlamentul nu mai contează deloc, există doar formal. Ei ameninţă oameni, fac legile după voia lor, cumpără voturi, au foarte multe conexiuni cu organizaţiile mafiote. Poţi să te înfurii în fiecare zi din zece motive diferite: interceptări în care politicieni se dau de gol, de exemplu. Acum vor să interzică interceptările telefonice şi ambientale şi să reducă puterea magistraţilor, care oricum atât mai aveau la îndemână – aceste înregistrări. Pregătesc o lege în care, dacă un jurnalist decide să le publice, poate face închisoare între 3 şi 5 ani, vor să limiteze accesul la internet... Lucrurile se înrăutăţesc. Ceea ce nu ţi-ai fi închipuit că se poate întâmpla cu un an în urmă se întâmplă acum.

Când şi cum credeţi că s-ar putea încheia epoca Berlusconi în Italia? Nu ştiu, chiar nu ştiu.

De ce votează totuşi italienii cu el? Pentru că nu există alternativă şi pentru că nu sunt informaţi şi văd la televizor că totul e bine şi frumos - campania pentru Aquila a fost un imens succes în Italia – ajung să voteze tot cu el.

Credeţi că documentarul poate schimba ceva? Aveţi vreo aşteptare de genul acesta? A fost foarte trist să descopăr toate lucrurile alea, să le editez.... Mi-aş dori ca oamenii care îl văd să îşi pună o întrebare: chiar e ăsta drumul pe care vrem să mergem? Suntem siguri că vrem să ne pierdem democraţia, istoria, să ne îndreptăm spre dictatură? Asta ar fi de ajuns, cred...

Mai multe informaţii despre Festivalul de Film de la Cannes aflaţi pe cinemas.ro şi din secţiunea Cannes 2010.