Nici nu știu cu ce să-ncep… Poate cu spaima de a constata că începem să ne obișnuim să trăim și să suportăm haosul instaurat odată cu puciul uselist. Da, mi-e teamă de asta, așa s-a întâmplat și cu Ceaușescu, l-am lăsat să ne tot ia din drepturi și din viață câte puțin până n-a mai avut ce să ne ia și atunci, diabolic, a început să ”ne dea”. Cu țârâita, pe cartelă, pe pumni și îmbrânceli, pe țipete inumane de fiare hămesite. Ne-a dat contra obedienței și a funcționat până la capăt, până când alții au vrut privilegiul de călări o țară de trăitori incapabili să mai discearnă ce li se cuvine de ceea ce li se dă.
Au venit ei și ne-au ”dat libertate”. Am luat-o, ne-am jucat puțin cu ea, până când au decis că ce e prea mult strică. Au adus minerii și au luat înapoi cu forța, cu pumnul, cu bâta, cu violul, cu desfigurarea, cu umilirea, cu viața. Atunci am capitulat cu toții. Mirosul fricii s-a răspândit și de-atunci puțim a frică, ne uităm pieziș, cu fereală pe sub gene, mormâind, cârtind, cu rare răbufniri de curaj izvorât tot din frică.
De-atunci, nimic n-a mai fost la fel. Generațiile care-au venit au înțeles repede că mai presus de ei în lanțul trofic sunt aceiași mardeiași care pe sub costumele scumpe sunt niște primitivi cu ghioaga în spinare, gata să te pocnească în caz că ieși din rând. Taci și ascultă, du-te la vot, pune ștampila unde trebuie, și mai departe e treaba noastră, tu oricum ești prost iar locul tău este acolo unde-ți spunem noi că e. Dacă vrei să scapi, poți să pleci din țară dar atât și nimic mai mult.
Ne-am resemnat și ne-am executat: unii am rămas ca martori ai desfigurării țării, alții au plecat renunțând să mai respecte regulile unui joc în care ei pierdeau mereu. Cei care am rămas, ne-am împărțit în două tabere : încăpățânații și nepăsătorii, ambele fără îndoială, la fel de inutile. Războiul pe care-l ducem noi e cel mult un fel de ”ba pe-a mă-ti”, din care nimeni nu câștigă dar pierdem toți în fața mardeiașilor cu ghioaga-n spinare care fac de fapt regulile jocului și strategia războiul fractricid.
Ne-am căutat idoli și nu i-am găsit, ne-am căutat salvarea și n-am găsit-o, n-am găsit nici măcar o busolă care să ne arate încotro s-o luăm, și-am rămas orbecăind prin țara noastră moștenită de la alții mai strângători, prin munții și câmpiile noastre, orfani rătăcitori într-o viață fără scop, bieți fluturi de noapte atrași de flăcăruia unei palide feștile, captivii minciunilor și manipulărilor cele mai grosolane cu putință, căci gradul de degradare al națiunii, din calitatea manipulării se vede. Ori cu noi nu se mai obosește nimeni, rețeta e aceeași. Și pentru că ține, de ce s-ar mai chinui cineva ?
Au murit doi oameni în timp ce primul ministru pe mâna căruia am dat această nefericită țară, petrecea. Ce sunt două vieți din 19 milioane ? Nimic, nici măcar statistică. Contează că morții au avut familii care i-au iubit și pentru care au fost totul ? Nu contează. Contează doar că fructele de mare au fost gătite corespunzător, că premierul s-a distrat la petrecere și că noi rămânem o sursă de venit sigură. Contează că acești mardeiași și-au asigurat succesiunea și că orice s-ar întâmpla și în ciuda a orice ne-am dori noi, ei vor fi stăpânii noștri. Contează că au pus mâna pe aproape tot ceea ce e important pentru ei iar ce n-au cucerit încă e pe agendă. Nu vă faceți griji, totul e sub control.
Până una-alta, a venit iarna cu viscolul nemilos, prilej de făcut bani și imagine. Mardeiașii se prefac că nu mai pot de grija noastră, în timp ce ne lucrează la buzunare, chipurile, salvându-ne din nămeți. Noi facem ce știm mai bine, ne lăsăm salvați . Pentru că nu mai știm să ținem lopata într-o mână și furca în cealaltă, să ne salvăm singuri. De ei. Cu orice preț.
Recomandările noastre
