Nicolae, un tânăr din judeţul Dâmboviţa, a plecat, în 2015, să-şi câştige un trai mai bun în Irlanda. L-a dus acolo un anume Erin, irlandez, care avea o mică afacere: recondiţiona case vechi. A lucrat pe şantier într-o echipă de români, până când unul dintre ei l-a „pictat” la patron că vrea să devină play-boy. De fapt îl văzuse la bar cu o irlandeză pe care ar fi vrut să pună el mâna. Patronul l-a dat afară şi de la serviciu, şi din cămăruţa pe care i-o închiriase.

A ajuns pe străzile din Cork (foto). Mânca de la cantina săracilor o dată pe zi.  Patronul Erin, după îndelungi rugăminţi, l-a mai lăsat pentru trei săptămâni să stea în podul unui bar dărăpănat pe care tocmai îl cumpărase pentru renovare. În schimbul acestei cazări mizere, fără apă, lumină sau căldură, trebuia să dezmembreze şi să scoată afară mobilele vechi din bar. După trei săptămâni, Erin l-a dat afară, de astă dată definitiv.

Nicolae a ajuns din nou să hălăduiască prin oraș, fără acoperiș deasupra capului. A reuşit să se adăpostească într-o casă în care locuiau mai mulţi români. L-a dus acolo unul dintre locatari, care mânca şi el la cantina săracilor. În trei săptămâni şi-a găsit de lucru la o pizzerie. Câştiga 55 de euro pe zi şi mai avea şi mâncarea asigurată. Pe strada lui Nicolae părea că  răsărise soarele. Nici vorbă, însă.

Restaurantul şi cei 9,5 euro pe oră

La sfârşitul lui 2015, mai exact în noiembrie, părea că norocul îi surâsese iar, dar de astă dată cu toată gura. Pe când se ducea la muncă la pizzerie, a văzut un anunţ la un restaurant. Angajau ajutor de bucătar. A intrat. A fost angajat. „Şi aici, practic, m-am calificat din nou la locul de muncă. Mai lucrasem în restaurant, dar aici pretenţiile erau altele. Până la urmă nu numai că am învăţat să gătesc, ci chiar am ajuns şef bucătar. Deşi mai făceam şi alte corvezi.”

Plata era pe măsură. 9,5 euro pe oră. Acum îi convenea să stea cât mai mult la muncă. Din casa şoferului de TIR a trebuit să plece. Nu pentru că ar fi câştigat mai bine. Dar cineva îl turnase celorlalţi locatari că el stătea fără chirie, deşi acum avea serviciu. Aşa că şoferul de TIR, titularul închirierii cum ar veni căci nu exista nici un fel de contract, a fost nevoit să-l dea afară. Altfel, risca să afle proprietăreasa că stăteau mai mulţi în casă şi să-i scoată pe toţi în stradă.

Nicolae s-a mutat în apropiere, în aceeaşi casă cu un pakistanez, care era căsătorit cu o poloneză. Casa avea două camere şi un living. Una dintre camere era ocupată de el, cea de-a doua de familia mixtă, care mai aveau şi un copilaş de câţiva anişori. Regulile în casă le făcea pakistanezul, care era musulman. Nicolae nu avea voie să i se adreseze polonezei decât în prezenţa soţului şi numai prin intermediul lui. De asemenea, nu avea voie să aducă băutură sau carne de porc în casă. În plus, nici măcar o icoană nu avea voie să-şi pună pe perete în camera lui. A tăcut şi a îndurat. A acceptat regulile. Voia să pună bani de-o parte, acum, când îşi găsise un loc atât de bun de muncă, iar chiria era foarte convenabilă.

Pakistanezul era violent. De multe ori îşi bătea nevasta, iar copilul, când plângea, îl apuca de ceafă şi îl strângea până tăcea. „Nu ştiu dacă leşina, sau pur şi simplu tăcea de spaimă. După ce-l strângea de ceafă până ce copilul rămânea lat în pat, îl acopereau cu câte o pătură şi-l lăsau acolo. Era clar că nu o iubea pe poloneză. Se căsătorise cu ea doar ca să poată să aibă acces să vină în Europa”.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE