Cu ceva timp în urmă, OTV-ul lui Dan Diaconescu angaja seară de seară un taifas pasionant, cu participare SMS-istă a telespectatorilor, consacrat enigmei: Mai trăieşte sau nu moarta Elodia?
Vineri şi sîmbătă, toate televiziunile de ştiri şi toate emisiunile informative ale televiziunilor generaliste au dezbătut, cu o pasiune atingînd deseori patima, chestiunea momentului: Are Dan Diaconescu banii necesari pentru a cumpăra Oltchim? Nu ştim nici azi dacă moarta Elodia mai trăieşte sau nu. Ştiu însă sigur că transformarea unei dispariţii într-un subiect poliţist i-a adus lui Dan Diaconescu gloria de moderator. Nu ştim dacă Dan Diaconescu are sau nu banii angajaţi prin ofertă pentru a cumpăra Oltchim. Ştim însă sigur că un subiect plat, de care fugeau toate ziarele şi toate televiziunile - privatizarea unui obiectiv industrial - a devenit, graţie lui Dan Diaconescu, un subiect de senzaţionalismul Elodiei. Despre Privatizarea Oltchim s-a vorbit la toate televiziunile, au fost luaţi la întrebări demnitarii, în frunte cu premierul, s-au pronunţat fruntaşii Opoziţiei şi s-au aşternut talk-showuri. Premieră absolută în postdecembrism, momente ale licitaţiei au fost transmise în direct de televiziunile de ştiri. Privatizarea obiectivelor industriale lăsate de Nicolae Ceauşescu s-a desfăşurat, din 1990 şi pînă acum, într-o totală lipsă de transparenţă. Văzută şi cîntată de guvernanţi, dar şi de economişti, drept singura şansă a obiectivului industrial de a fi salvat de la faliment, privatizarea n-a stîrnit discuţii pro şi contra. A cînta economia de piaţă devenise o modă tiranică, de puterea pălăriilor de tip căldare răsturnată cu gura-n jos sau a brăcinarilor cu turul lăsat în stil tătăresc. Mustrările, criticile chiar şi şovăielile erau riscante în intervenţii publice, putînd aduce în orice clipă acuzaţia de nostalgic ceauşist. În acest context, s-a creat falsa impresia că marea masă a populaţiei salută cu entuziasm privatizarea, dorindu-şi extinderea procesului şi la nivelul pîraielor şi heleşteelor. Deşi mai toate obiectivele privatizate n-au mai ridicat probleme după luarea în primire de către proprietari, la nivelul conştiinţei colective s-au făurit ale convingeri decît cele ale presei, ale politicienilor şi ale oficialităţilor. Rezumate, aceste convingeri nu sunt altceva decît cele care au dat sloganului din 1990, Nu ne vindem ţara! forţa sincerităţii. Absenţa transparenţei minime, slaba explicare a necesităţii, neurmărirea a ce s-a întîmplat ulterior cu obiectivul, au născut şi întărit suspiciunile că obiectivele privatizate au fost vîndute pe nimic, bunuri ale întregului popor ajungînd astfel în mîna străinilor. Pînă în 2012, necesitatea privatizării a constituit un acord pentru toate partidele politice. Excepţie făcînd PRM, toate partidele au pledat pentru trecerea companiilor din proprietatea statului, văzut ca prost gestionar, în proprietatea firmelor private. În 2012, disperarea PSD şi PNL de a ajunge la putere cu orice preţ a făcut ca artileria propagandistică să pună sub semnul întrebării toate marile privatizări anterioare, inclusiv cele încheiate de guvernele PSD sau PNL. Pe acest fond, a picat privatizarea Oltchim. Mai mult ca sigur, procesul s-ar fi desfăşurat în notele cu care ne-au obişnuit privatizările postdecembriste: Absenţa transparenţei, absenţa explicaţiilor pe înţelesul tuturor, absenţa prezentării convingătoare a motivelor pentru care Oltchimul trebuie să treacă în proprietate privată, absenţa datelor despre companiile care participă la licitaţie. Intuind că-i rostul de sporire a capitalului electoral, Dan Diaconescu a transformat privatizarea Oltchim în spectacol mediatic de tip Elodia.Propulsarea procesului în prim-planul atenţiei publice ar fi trebuit să îngrijoreze Guvernul.
Dacă luăm în calcul şi campania dusă de Dan Diaconescu, s-ar fi cuvenit ca Guvernul Ponta să abordeze privatizarea Oltchim ca proces politic. Incapabil să sesizeze primejdiile venite şi dinspre Stînga scenei politice, Guvernul Ponta a păstrat privatizarea Oltchim în hotarele unui proces economic. A fost o greşeală uriaşă nu numai pentru capitalul politic al USL, dar şi pentru încrederea populaţiei într-un aspect de esenţă al postdecembristului: Privatizarea. Dincolo de ipostaza de purtător de cuvînt al întregului popor, Dan Diaconescu a urmărit - şi-a reuşit - să arate românilor că privatizarea Oltchim e singura care s-a desfăşurat în condiţii corecte, deoarece el s-a bătut să se întîmple aşa. Dar nu numai atît. Din punct de vedere economic, în privatizarea unei companii de stat nu contează atît preţul cumpărării, cît mai ales posibilitatea ca noul proprietar să asigure supravieţuirea şi dezvoltarea obiectivului respectiv. Dan Diaconescu a pus la bătaie o sumă mult mai mare decît a celorlalţi concurenţi. A făcut asta nu atît pentru a fi sigur că va cîştiga, ci pentru a dovedi că, spre deosebire de ciocoi, el nu ia Oltchimul pe nimic. Altfel ar fi stat lucrurile dacă Guvernul Ponta ar fi abordat privatizarea Oltchim ca unul dintre momentele cruciale ale Guvernului USL. Altfel spus, dacă ar fi explicat românilor de ce e nevoie de privatizare, de ce Oltchimul poate fi vîndut şi pe un preţ mic, cine sunt firmele care s-au prezentat la licitaţie, ce trebuie să facă noul proprietar. În absenţa acestei abordări, privatizarea Oltchim s-a constituit într-un nou moment de întoarcere a României la fantasmele naţionalist-comunismului din anii '90.
Recomandările noastre
