Aventura peste Ocean a românului Bogdan Brebenel a început în urmă cu aproape 13 ani. A cunoscut latura neprietenoasă a imperiului celebrului Walt Disney, a simţit în mână greutatea unei statuete Oscar, iar acum lucrează pentru NBC Universal, celebrul grup media din SUA.

Prima oprire a familiei Brebenel în SUA a fost în ţinutul cowboy-lor, în vastul Texas. Acum locuieşte în însorita Californie, alături de soţie şi fetiţa lor în vârstă de trei ani.

În România a lucrat pentru o companie care avea licenţa de distribuţie pentru produsele SAP AG - Software Applications in data Processing, o companie software internaţională cu sediul central în Walldorf, Germania, care produce produse informatice de tip ERP (Enterprise Resource Planning). Aşa a învăţat ingineria IT de integrare. A participat la proiecte-pilot pentru România anilor ‘90, la Petromidia, Tarom, Metro sau British American Tobacco. Bunica lui, profesoară de istorie, i-a insuflat pasiunea pentru citit. Mare amator de filme, specialistul IT oferă cititorilor evz.ro o poveste interesantă despre viaţa peste Ocean. EVZ: Cum ai luat decizia îndrăzneaţă, dar riscantă, de a pleca în SUA? Bogdan Brebenel: Am plecat din România în toamna anului 1997. Un fost coleg de servici aflat deja în America m-a recomandat companiei IT la care lucra. M-a presat zilnic, timp de câteva săptămâni, să trimit CV-ul. Într-un târziu l-am trimis. Nu speram la un răspuns pozitiv şi am luat totul în glumă la început. Aveam un serviciu bun în România, lucrăm în domeniul IT pentru care mă pregătisem cinci ani la UPB - Facultatea de Automatica şi Calculatoare, hotărâsem să mă căsătoresc cu prietena mea.

În linii mari, totul decurgea bine, dacă facem abstracţie de inconvenienţele acelor ani de tranziţie din România. Îmi doream să vizitez America. Am fost dintotdeauna fascinat de West, de fotografiile din Naţional Geographic, pe care le puteam răsfoi din când în când la un prieten, şi, mai târziu, de istoria americană. Ce m-a împins în final a fost curiozitatea. Am dorit să excelez în profesie şi America părea locul potrivit. Cât a durat din momentul în care ai depus CV-ul, până ai ajuns în SUA?Americanii s-au mişcat repede. Ştiau ce vor. Au organizat un interviu şi m-au chemat la Bruxelles, în Belgia, în primăvara lui 1997. Interviul a fost condus de o directoare de la resurse umane pe care am întâlnit-o o singură dată. S-a purtat cordial şi atent. Profesionalism desăvârşit. Totul a decurs foarte bine. M-am întors a doua zi la Bucureşti şi mi-am continuat rutina zilnică, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A durat o perioadă de aşteptare de câteva luni, timp în care actele au fost procesate şi vizele obţinute. În fine, am fost anunţat să mă pregătesc de plecare pentru noiembrie 1997. Am semnat contractul, urma să lucrez drept consultant tehnic IT pentru produse SAP, adică exact ceea ce făcusem şi în România chiar de la terminarea facultăţii. Meserie solicitantă (presiune şi multe călătorii), dar interesantă şi plină de satisfacţii în acelaşi timp. Perspectiva plecării a grăbit lucrurile pe plan personal şi în iunie 1997 m-am căsătorit.

Acum, după 13 ani de la acele evenimente, mă gândesc la 1997 ca la unul dintre cei mai reuşiţi ani din viaţa mea şi ai soţiei mele. Cineva acolo sus ne-a iubit. Care a fost prima impresie odată ajuns acolo? Este foarte mult de povestit. Firma de consultanţă pentru care am lucrat avea, şi are, mai multe sedii în Statele Unite. Cum fostul meu coleg din România se stabilise cu familia la Dallas, am hotărât să ne stabilim şi noi în acelaşi oraş. Aşadar, într-o seară rece de noiembrie 1997, cu burniţă şi ninsoare am aterizat în Dallas, Texas, după o călătorie lungă, cu escale la Londra şi Chicago. Prima impresie pe care o ai la sosire în Texas este măreţia locurilor. Totul supradimensionat. Te simţi dominat de clădiri, de infrastructură şi, nu în ultimul rând, de natură. Totul este vast. A trebuit să ne adaptăm la limba engleză vorbită în Texas, la regionalismele sudiste, la cultura locală şi la climat. A fost o experienţă extraordinară pentru că aşa ceva nu se întâmplă de multe ori în viaţă. Cum sunt texanii în realitate, faţă de ceea ce am văzut noi la TV?Texanii sunt apropiaţi, intra în vorbă cu tine fără să te cunoască. Mulţi par distanţi şi reci. În realitate sunt prietenoşi şi apropiaţi. Cunoscuţii se îmbrăţişează când se întâlnesc sau îşi iau rămas bun. De fapt, e o caracteristică a americanilor în sud. În Texas ţi se adresează cu “buddy”, în Louisiana cu “chere” sau “babe”, la câteva minute după ce intri în discuţie cu ei. La magazin ţi se spune “Sir” şi “Ma’am” şi ţi se mulţumeşte de câteva ori din momentul în care tragi cartul în dreptul registrului şi până ieşi pe uşa cu cumpărăturile. Ştiu să facă negustorie, sunt antreprenori desăvârşiţi.  Cum a decurs cariera ta?Pe plan profesional a trebuit să călătoresc mai tot timpul. Am avut proiecte în zona Dallas, dar grosul lor s-a desfăşurat la clienţi de pe coasta de est. Am lucrat pentru Philips Lighting în Somerset, New Jersey - sau la clienţi de pe coasta de vest - Philips Semiconductors în Sunnyvale, California. Am lucrat atât pe proiecte de implementare, cât şi pe cele de suport producţie. Clienţii m-au plăcut şi apreciat.

Nu la puţin timp au urmat promovările pe linie de consultanţă. Meseria de consultant este foarte dificilă. Cere multă energie, infinită răbdare şi înţelegere din partea familiei. Am făcut-o cu cea mai mare plăcere. Pentru că munca ta este apreciată de client şi eşti recompensat pe măsură calităţii serviciilor pe care le prestezi. Însă, vine o vreme când trebuie să te opreşti şi să reconsideri priorităţile din viaţă. În 2003 ai avut un moment de tensiune. Ai plecat din Dallas şi ai ajuns în Los Angeles, la Walt Disney Company. Însă trecerea nu a fost chiar atât de uşoară. Ce poţi spune despre această perioadă? Pe durata perioadei proiectului de la Philips Semoconductors din California s-a întâmplat ceea ce se întâmplă cu mulţi care vin în California. Ne-am îndrăgostit de locuri. Se întâmplă pe nesimţite, chiar dacă nu vrei. Cerul albastru şi soarele strălucitor, briza Pacificului, iernile blânde, mirosul plantelor de coastă, măreţia deşertului şi a munţilor, palmierii şi pădurile de sequoia, toate se întâmplă aici.

În 2001 – 2002, pentru cei care nu cunosc, sectorul IT şi de telecomunicaţii din America a trecut printr-o severă recesiune, care din fericire nu a durat foarte mult, dar care a reuşit să afecteze substanţial economiile locale din Silicon Valley (California), din Golden Triangle (North Carolina) şi sectorul IT din zona metropolitană New York (NY) şi Austin (Texas).

În toamna 2002, soţia mea a reuşit să îşi găsească un post foarte bun în Los Angeles, la studiourile Paramount Pictures, tot în domeniul IT. Eu am continuat cu consultanţa până în august 2003, când, din raţiuni economice, (lipsa de contracte), a trebuit să mă despart de firma care m-a adus în America. A fost un şoc puternic, pentru că, fără să vrem, investim pasiune în ce facem şi legăm prietenii cu colegii de serviciu. Dar viaţa este formată şi din astfel de momente şi în cele din urmă trebuie să mergem înainte.

Gândind la rece, ce s-a întâmplat a fost puseul potrivit, în direcţia potrivită, la momentul potrivit. Everything happens for a reason. Am început să îmi trimit CV-ul la companii din zona Los Angeles şi am închis, pentru totdeauna, apartamentul din Dallas. Îmi aduc aminte de ziua în care am trimis CV-ul la Disney. O zi toridă de septembrie, geamantanele erau încărcate în maşină, mobila o donasem la Armata Salvării, iar eu stăteam în mijlocul camerei pe un scaun pliant şi vorbeam online cu diverşi cunoscuţi în speranţa de a găsi un post potrivit.

A doua zi m-am urcat la volan cu destinaţia Los Angeles, pentru o călătorie de 1.500 de mile, pe care nu o voi uita niciodată. În noiembrie 2003 am fost angajat de The Walt Disney Company (TWDC), după cel mai brutal şi lung interviu pe care l-am susţinut în cariera mea. M-au perpelit pe toate părţile. Le citeam pe faţă plăcerea de a încerca să mă pună la colţ şi apoi uşoară uimire când răspundeam corect la întrebări. În concluzie, mi-au trebuit zece săptămâni să reiau “producţia”.

Între timp mi-am dat şi examenul de certificare pe care l-am trecut cu bine. Bogdan was back în business. TWDC a fost o experienţă extraordinară. Gândiţi-vă la o maşinărie uriaşă, bine unsă, care produce chestii de bună calitate pentru copii de la 1 la 100 de ani. O sumedenie de profesionişti de excepţie cu diverse expertize. Există multă istorie şi mândrie la TWDC.

În prima zi, ni s-a făcut turul studiourilor din Burbank şi apoi ne-au fost prezentate statuetele Oscar în original primite de Walt Disney de-a lungul carierei sale. A fost un lucru inedit. Nu cred că mai voi avea o a doua şansă în viaţa să mai ating vreun Oscar. Dar, cine ştie? Lampa de pe biroul lui Walt Disney stă aprinsă non-stop. Se poate observa de trecătorii ce păşesc grăbiţi pe aleea dintre clădiri. Walt Disney a fost un vizionar şi un perfecţionist, un talentat desenator. Din fericire, în afaceri, a fost secondat de fratele său care a administrat admirabil finanţele organizaţiei căreia i-au pus bazele. Care a fost jobul pentru care ai trecut prin interviul “de foc”?Eu m-am ocupat de sistemele informatice de generare rapoarte, pentru cei în domeniu IT, sistemele SAP Business Warehouse. Importante pentru închiderile financiare lunare, trimestriale şi anuale. Am şurubărit şi bibilit sistemele zi şi noapte. Am definit procese, am introdus operaţii periodice de întreţinere urmând cele mai bune metode în branşa.

Din păcate, tehnologia cu care lucram nu era cea mai fericită. Produsul SAP BW se baza pe tehnologie imatură pe platforma de bază de date de la acea vreme şi aveam probleme săptămânale cu sistemul de producţie. Când ne era lumea mai dragă sistemul cădea şi întreaga mea echipă era în stare de alertă pentru ore bune, chiar zile întregi. All hands on deck.

Top managementul îşi manifesta nemulţumirea şi am avut de dus lupte lungi de lămurire cu domniile lor. Oricum, neplăcut şi dificil, pentru că vicepreşedinţii şi unii directori nu vorbesc limbajul tehnic cunoscut profesioniştilor IT. Este dificil să te faci înţeles şi să le capeţi încrederea imediat. În paralel cu această luptă tehnică pe care o duceam necontenit, pentru că eram în prima linie de foc, TWDC a hotărât o restructurare de personal.

Totul s-a făcut deschis, dar a durat foarte mult. Mulţi dintre colegi, temându-se că îşi vor pierde postul, au început să îşi caute de lucru prin alte părţi. Şi-au găsit cu uşurinţă la alte studiouri, la întreprinderi farmaceutice sau în dezvoltare software. Recesiunea trecuse şi existau o grămadă de oportunităţi la acea vreme, mă refer în 2004. Cum te-ai descurcat?Eu am rămas pe poziţii, problema cea mare fiind acum lipsa de personal. Munceam înzecit pentru că pierdusem piese importante din echipă şi nimeni din industrie nu mai dorea să se angajeze la TWDC, pentru că tot oraşul vuia de restructurările în curs. Într-o bună zi, şefa mea a părăsit TWDC pentru un post de manager IT în domeniul bancar. Are trei copii şi nu a mai putut face faţă presiunilor de tot genul.

A fost numită în locul ei o domnişoară de vreo 26 de ani care nu avea cunoştinţe tehnice temeinice, dar era drăguţă foc. Aşa am ajuns să vorbesc la pereţi. Chestia asta a pus capac. Ulterior am aflat că i se pregătea plecarea şi domnişoara trebuia să aibă la CV experienţă managerială, lucru care s-a şi întâmplat. Go figure! Toţi  directorii şi managerii erau cu un picior scos pe uşă. Eu, cu câţiva colegi, şefi de echipă, munceam să ţinem corăbioarele pe linia de plutire, până ne săreau piuliţele.

Se întâmplă pretutindeni când restructurările au loc, în toate perioadele dominate de incertitudine. Am început să caut posturi de şef-tehnic în branşă şi, pe principiului nu aduce anul ce aduce ceasul un post interesant, s-a ivit ceva la NBC Universal, companie al cărei părinte este marele General Electric. Cum a început aventura la NBC? La sfârşitul lui ianuarie 2005 am început să lucrez la NBC Universal, care are două locaţii principale în SUA: la New York (NBC Television Studios) şi în Los Angeles (Universal Studios). Interviul a fost o briză, considerând experienţa căpătată la TWDC. Am pornit drept lead (şef-echipă) şi acum sunt manager tehnic.

Eu lucrez chiar în incinta Universal Studios, în cadrul departamentului tehnic, general numit Media Works. Acest departament de servicii include şi sistemele informatice. Rolul meu este de a conduce echipa care asigură suportul tehnic de aplicaţie, atât pentru sistemele NBCU SAP care servesc SUA/Canada, cât şi pentru cele internaţionale care servesc Universal Pictures Internaţional.

În plus, conduc un grup de implementare care se ocupă cu activităţile tehnice legate de proiectele în curs. Pentru NBC Universal lucrez de aproape cinci ani şi jumătate. Am investit o cantitate semnificativă de energie pentru a aduce sistemele şi procesele din jurul lor la performanţă curentă. A fost dificil?Da, atât pe plan tehnic cât şi pe plan al relaţiilor de lucru cu unii colegi care au refuzat continuu schimbarea. Există şi aici mentalităţi înţepenite, dar cu tact şi răbdare lucrurile se rezolvă. Din fericire pentru mine am găsit suport şi înţelegere la nivelul vicepreşedintelui organizaţiei şi lucrurile au luat o întorsătură pozitivă acum aproximativ doi ani. Am întâlnit foarte mulţi români în SUA care lucrează în domeniu IT. Cum ai descrie piaţa muncii din SUA în acest domeniu şi modul în care integrează românii? În primul rând, românii din America care profesează în domeniul IT sunt în cea mai mare parte profesionişti foarte buni. Am colegi de facultate care lucrează pentru Microsoft. I-am vizitat în Seattle, acum ceva ani buni, şi am rămas impresionat de realizările lor. Mă mândrescu cu ei. Din nefericire, şcoala în România pregăteşte mulţi individualişti. Nu formează ingineri, cum se întâmplă în SUA sau în Europa de Vest, ci un număr impresionant de vedete, super-eroi şi teribilişti care lucrează solo.

Aici, lucrul în echipă este extrem de important. Trebuie să ştii să comunici, să articulezi ideile, să urmezi procese şi să execuţi la timp şi precis. Din păcate, mulţi tineri cu potenţial nu au astfel de deprinderi care sunt cerute pe piaţa competitivă internaţională şi care ar trebui formate la colegiu sau universitate. Piaţa americană IT este relativă bună în acest moment. Sunt domenii şi domenii.

Pot să spun că în domeniul produselor de gestiune integrată lucrurile merg surprinzător de bine considerând starea generală a economiei. Din păcate revenirea din recesiune este înceată şi creşterea economică modestă. Şomajul rămâne ridicat, în California undeva peste 10%, lucru absolut nepermis pentru Golden State. În acest moment lucrezi pentru NBC Universal, o celebră companie media. Care este nivelul tehnologiei software pe care aceasta îl foloseşte, comparativ cu alte companii de media din România? Nu am lucrat pentru nicio companie media din România, aşadar nu pot compara. Ce vă pot spune este că la NBC Universal există o atenţie deosebită pentru dotare de ultimă oră cu echipamente sofisticate în domeniul IT.

Produsele SAP de gestiune integrată sunt considerate produse de lux în lumea informatică. Costă enorm (licenţele sunt sute de mii de dolari pe an), în plus, implementarea şi întreţinerea lor este complexă şi necesită personal ultra-calificat.

Toate operaţiile NBC Universal din aria financiară, toate operaţiile de vânzare-cumpărare de produse media (CDs, DVDs, content) sunt trecute prin sistemele pe care le administrez. Acum ne pregătim pentru consolidarea operaţiunilor care vizează resursele umane (salarizare, servicii) în acelaşi sistem. Proiectul va fi dat în producţie la sfârşitul acestei luni.

Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă sitemele nu ar funcţiona. Pagubele s-ar ridica la milioane de dolari zilnic. Din fericire există soluţii tehnice care previn astfel de situaţii. Cred că România nu duce lipsă de profesionişti IT în domeniul consultanţei SAP. IBM România are un grup solid de consultanţi SAP care pot face faţă oriunde pe piaţa internaţională. Problema cea mare este de partea clienţilor, marile întreprinderi, unele fiind conduse după principii arhaice, greu de înlocuit. Totul depinde de natura umană şi dorinţa de schimbare din partea conducerii acestori clienţi. Cum decurge o zi normală pentru tine? Ce înseamnă o zi normală? 🙂 Trezirea este în jur de 6:00 am după care la scurt timp servesc cafeaua. Îmi consult pe Blackberry mesajele de peste noapte şi încep să îmi construiesc lista cu priorităţi. Există zile când am conferinţe telefonice cu biroul din Londra. Astea sunt în general programate în jur de 7:30 sau 8:00 pentru 30 de minute.

La 8:30 am ieşit pe uşa împreună cu fiica mea. O duc la şcoală în fiecare zi. Ascultăm muzică în maşină şi discutăm probleme caracteristice vârstei de 3 ani: ce a mai făcut Mickey Mouse sau cum se simt prinţesele Tiana şi Belle. E unul dintre cele mai plăcute momente ale zilei pentru că reuşesc să mă detaşez de servici, chiar dacă numai pentru 30 de minute. În jur de 9:15 am sosesc la birou.

Încep şedinţele şi apoi coordonez cu echipa activităţile de peste zi sau weekend. La prânz iau o pauză de 30 minute - o oră. De obicei plec de la birou pentru a lua aer şi a face câţiva paşi. O gustare la prânz urmată de a doua cafea a zilei mă vor ţine treaz până la orele serii. Urmează lucru în sistem şi alte şedinţe până la plecarea acasă. În jur de 19:00 ajung la destinaţie, mă dedic familiei şi lecturii (inclusiv ziare online).