Pasiunea pentru film l-a dus pe Adrian Mic peste Ocean. Ceea ce a început acum zece ani, sub forma unui simplu contract pentru a face un documentar, continuă şi astăzi, departe de camere de filmat, scenarii şi actori. O altă pasiune a românului, raliurile, i-au deschis un drum secundar. Are propria şcoală de şoferi, dar continuă să spere că, într-o zi, va avea banii care să-i permită să-şi împlinească visul.

Experienţa lui Adrian Mic în SUA l-a purtat pe şantiere de construcţii, prin toaletele magazinelor, unde a fost angajat pentru curăţenie. A fost angajat la o şcoală de şoferi, iar, câţiva ani mai târziu, a reuşit să-şi deschidă propria firmă, Adrian Driving School. 

Acum este căsătorit şi are o fetiţă în vârstă de trei ani, care a vizitat deja ţara natală a tatălui său. Anul viitor, românul care este rezident permanent va obţine cetăţenia americană.

Românul vorbeşte despre cum a resimţit efectele crizei, despre diferenţele în circulaţia din SUA, comparativ cu cea din România, şi despre realizările sale în societatea americană.  evz.ro: Când a început experienţa peste Ocean? Adrian Mic: Am ajuns în State în anul 2000, pe 22 martie. Am venit aici pentru a face un film documentar. Am început să lucrez în televiziune în anul 1991, la Cinemar Baia Mare. Apoi, după mai mulţi ani, am fost chemat de cei de la PROTV să lucrez pentru ei. Am fost la Bucureşti, la studii, după care m-am întors în Baia Mare pentru a duce postul Pro TV. În anul 2000 am primit promovarea de a realiza un film documentar despre comunitatea de evrei din din Maramureş şi, mai ales, din Sighetul Marmaţiei. Am ajuns în SUA împreună cu actuala mea soţie, Natalia, care la vremea aceea era reporter.

Ce impresie ţi-au lăsat SUA, atunci când ai ajuns acolo?Pe mine nu m-a impresionat. După atâţia ani în televiziune ştiam la ce să mă aştept. Am foşti colegi care au fost aici înaintea mea şi care mi-au povestit despre SUA ca fiind raiul pe pământ. Când am ajuns în New York City şi am văzut unele zone, care erau pline de jeg, am fost dezămagit. Per ansamblu, este clar că e mai bine în SUA, dar nu aşa cum mi-am imaginat eu. Încă încerc să mă acomodez, chiar şi după 10 ani petrecuţi aici.

Ai plecat cu gândul să rămâi în SUA? Nu. Aşa a fost să fie. Şi astăzi mă gândesc "ce caut eu aici?". Visul meu a fost dintotdeauna să fac film. Aici nu am reuşit să intru într-o televiziune, pentru că este foarte greu. Aşa că m-am gândit să o iau pe cont propriu. Şi în afară de film, cel mai bine ştiam să conduc, pentru că asta a fost pasiunea mea.

În România, când mai aveam timp liber, mergeam la raliuri. Şcoala, propriu-zis, am deschis-o abia acum patru ani, dar sunt în branşă de aproape opt ani. Am început prin a căuta ceva de lucru şi am găsit la o şcoală de şoferi. M-au plăcut, pentru că ştiam să conduc bine şi, mai ales, regulamentar, aşa că au decis să ma angajeze. Apoi, după trei ani, mi-am dat seama că pot să fac mai bine de unul singur ceea ce făceam cu ei.

Ai avut parte de momente dificile la început?Momente prea dificile nu au fost. Poate la început, cu obţinerea actelor. O periodă mică de timp, chiar în primele luni, am făcut curăţenie în magazine şi chiar în toalete. Apoi, am fost angajat la o firmă de ansamblat motoare. Am fost obligat să lucrez, mai bine de un an, ca salahor la o firmă de construcţii. După aceea am fost angajat la o şcoala de şoferi, după care mi-am făcut propria firmă în domeniu.

Ce condiţii a trebuit să îndeplineşti pentru a-ţi deschide propria şcoală de şoferi? Mi-am acumulat experienţa necesară: doi ani şi 1.000 de ore ca instructor la o altă şcoală. Am urmat cursurile,la o facultate din zonă, şi apoi mi-am luat licenţa. Din 1 aprilie 2006 am şcoala mea de şoferi.

A fost dificil să intri pe piaţa americană? Destul de dificil, ţinând cont de fapul că este o concurenţă foarte mare aici, în New York. În plus, în SUA nu este obligatorie şcoala de şoferi. Ca să obţii un permis de conducere trebuie să dai un examen scris, în urma căruia obţii un "learners permit". Adică poţi să conduci doar dacă în maşină se află o persoană în vârstă de 18 ani şi are permis definitiv. După care te descurci cum crezi că este mai bine să înveţi: cu un prieten sau membru de familie. Dacă nu te poate ajuta nimeni, atunci apelezi la o şcoală de şoferi. Ulterior, urmezi un curs teoretic, pe care numai o şcoală îl poate preda, apoi dai examenul practic în urma căruia, dacă îl treci, obţii un permis un permis definitiv.

Cum ai atras clienţii? Ce metode de promovare ai ales?La reclamă mi-a fost destul de uşor, pentru că ştiam destul de multe despre computere şi internet. Mi-am făcut singur un website, adriandrivingschool.com, ajutat şi de un prieten din România, apoi am început să-mi fac reclamă pe Google. Dar cea mai bună reclamă a fost prin serviciile foarte bune oferite clienţilor, care apoi mi-au trimis alţi clienţi.

Cum ai resimţit efectele crizei?Criza s-a simţit destul de bine în februarie şi martie anul trecut, dar am supravieţuit. Ca român, am avut puşi deoparte bani, pentru “zile negre”. O fi ea America, dar şi aici poate fi criză. Şi asta o bănuiam eu de mai de mult. Acum este mai bine, dar nici încă aşa cum ar trebui. Comparativ cu anul 2007 este încă slăbuţ. Dar supravieţuiesc destul de bine.

Ce s-a întâmplat cu pasiunea ta pentru film?Am un mic studio de producţie audio-video, cu care fac promo-urile la Raliul New York şi mici documentare. În SUA sunt şeful media al raliului din New York.

De când eram în Baia Mare obişnuiam să merg la raliuri, unde mai intram pe maşinile de deschidere. Sau mă distram pe maşinile de antrenament ale unor piloţi. Aş participa la raliuri, aici, în SUA, dar nu am bani să-mi pregătesc o maşina de curse.

Cum ai ajuns să te ocupi de promovarea raliului din New York? Am un fost coleg aici, care a fost pilot, o perioadă, în câteva raliuri la Baia Mare şi care a avut legături cu nişte persoane care organizează raliul de aici. Am fost cu el pe la raliu, prin 2004, şi de atunci m-am dus în fiecare an. Am făcut câteva transmisii în direct şi cei din organizare m-au propus ca şef media.

Ce îţi lipseşte cel mai mult din România?De toate. De ceea ce făceam acolo, de locuri, de prieteni. Singura chestie ce-mi place aici este curăţenia pe străzi. Circulaţia este bine organizată. În SUA se aplică legea, dacă ai încălcat-o. Pe când, în România nu. Asta face ca circulaţia maşinilor să rămână, în general, organizată şi nu haotică, aşa cum este în România.

Care este locul tău preferat în New York?Westchester County. E liniştit, curat, oameni civilizaţi şi e mult mai aerisit decât New York City.

Cum decurge o zi obişnuită pentru tine?Ca oricare altă zi. Dimineaţa îmi beau cafeaua, verificând e-mailurile şi website-ul. Apoi, mă duc la muncă, pe stradă cu elevii sau la birou. Sunt în maşina sau la birou, în general până pe la 9 seara, şi apoi acasă. Cine mă cunoaşte ştie că sunt un workohoolic.

Ai regretat vreodată decizia de a rămâne în SUA?După cum şi-am spus, şi acum mă întreb "ce caut eu aici?". Nu este ceea ce am vrut eu să fac în viaţă. Şi mâine aş renunţa la toată afacerea, dacă mi s-ar oferi posibilitatea să lucrez în industria  filmului. Dar este aproape imposibil fără pile. Într-un astfel de job nu intri prea uşor, mai ales dacă CV-ul este 100% european.

Dacă ar fi revii în România, în ce condiţii ai face acest pas?Speranţa mea este de a face destui bani pentru a putea începe un proiect de film, cu care să mă duc la un festival. Aşa poate voi reuşi să-mi găsesc un loc în lumea filmului. M-aş întoarce în ţară doar dacă m-aş angaja la un studio de film. Altfel, nu văd de ce să mă întorc acolo. Ce aş putea face acolo, în afară de film, pot să fac şi aici.

Te pasionează documentarele, în mod particular, sau orice fel de producţie?Documentarele, dar şi orice ţine de producţie de film şi video. Ideal ar fi să găsesc ceva aici, este foarte greu.

Cunoşti şi alţi români în New York?Da. Foarte mulţi. Obişnuim să ne întâlnim aproape tot timpul. Cel mai des mergem la restaurantul românesc din Queens sau la iarbă verde, cu o slănină şi palincă, aduse de acasă. Lucrează în domenii diverse. Unul are o firmă de marmură, altul o firma de antifurt şi alarme. Sunt care lucrează ca tâmplari, ca doctori. Câţiva lucrează la IBM.

Care este cea mai mare împlinire a ta în SUA?Am reuşit să-mi cumpăr un apartament, ceea ce este destul de rar în SUA, şi mai ales printre americani. Majoritatea stau în chirie.

Care este visul tău american?Poate să fac destui bani încât să pot sta în România cât vreau eu şi să nu fiu condiţionat de timp, ori de bani.

Te gândeşti să revii în ţară?Acum am o fiică, în vârstă de trei ani, şi voi rămâne aici, cel puţin o perioadă, până va creşte.