Nu cred să existe în scrierile celor plecați în afară, că sunt reportaje tipărite sau păreri postate pe Facebook, altfel de comparații decît cele defavorabile României.

Explicația trimite la complexul de psihologie colectivă care e credința nimic nici ei noastre prin raportare la Europa luminilor și luminițelor.

Stă la temelia acestui complex și autoflagelarea ca notă a sufletului național.

România s-a europenizat cît de cît. Nu în profunzime și nu în totalitate. Cu toate acestea, n-am descoperit pînă acum vreo scriere despre realitățile occidentale văzute de un călător român în străinătate care să remarce superioritatea noastră fie și într-un punct. Asta se întîmplă cu toți cei care călătoresc peste hotare. Dar cu cei care merg în excursii prin România ce se întîmplă? La ce se raportează aceștia? Notele de călătorie ale românilor în Occident au drept clișeu exclamația: – Sărmană țară românească! Cît de în urmă ai rămas! Tot o exclamație clișeu face nota comună a reportajelor de călătorie prin România: – Ce țara frumoasă avem! Păcat că nu-i cunoscută. De mai mult decît un sfert de veac, în fiecare an întreprind cel puțin trei călătorii de cunoaștere în străinătate.

Călătoria de cunoaștere e deosebită de toate călătoriile întreprinse de cineva în vacanță. Practic, e o călătorie de lucru. Optez pentru o zonă a lumii despre care am citit sau, dacă o știu vag, pe care aș vrea s-o cunosc la fața locului. Așa cum spun eu celor mai tineri, nu există școală de Istorie de cultură, Școală intelectuală mai bună decît popasul la fața locului. Spun, de lucru, deoarece în astfel de călătorii, deși petrecute în vacanță, trudesc mai rău decît cînd sînt acasă. Program strict de vizitare. Plecat de dimineața și venit seara. Fiecare loc e fotografiat, filmat și notat. Despre unele locuri știu cîte ceva. Dacă sunt celebre, știu chiar mai multe. Despre altele nu știu aproape nimic. Abia la fața locului aflu amănunte. Și la fața locului cumpăr ghiduri, citesc inscripții, fac rost de suveniruri, de hărți, de broșuri, astfel încît la întoarcerea acasă mă pot pretinde cît de cît cunoscător al locului vizitat. Mare lucru despre Țara Galilor nu știam înaintea unei călătorii de cunoaștere la Cardiff. Acum, cînd aud sau citesc expresia Țara Galilor, îmi vin în minte secvențe, dar mai ales date edificatoare.

Introducerea aceasta a avut menirea de a lămuri ipostaza în care am călătorit de luni, 17 iunie pînă sîmbătă, 22 iunie prin Moldova de Sus. Ion Antonescu de la Marshal Turism are acest obicei, deopotrivă plăcut și util, de a pune la cale cîte o excursie de cunoaștere într-o anumită parte a lumii. Am fost cu el într-o astfel de călătorie în Istrael.

Invitat de domnia sa într-o călătorie în Moldova de Sus am ezitat să accept. Nu pentru că una dintre condițiile de negociat puse de mine a fost să achit costul călătoriei, ci pentru că ea însemna suspendarea întregului program de la București: emisiuni televizate, mers la BAR. În plus, trebuia să asigur comentariul zilnic pe cristoiublog.ro și pe Evz.ro. Am acceptat pînă la urmă, deși cu inima strînsă. Acum, la finele călătoriei pot spune fără ezitare c-aș fi pierdut enorm dacă n-aș fi mers. Am vizitat de luni pînă sîmbătă:

Mitropolia Moldovei, Trei Ierarhi, Cimitirul Eternitatea, Mânăstirea Golia, Bojdeuca lui Creangă din Țicău, Dealul Copoului cu Teiul lui Eminescu (Iași), Ipotești, Mânăstirea Dragomirna, localitatea Gura Humorului, Casa Memorială Ciprian Porumbescu, Mânăstirile Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Horaița, Humor, Râșca, Casa memorială Creangă de la Humulești, Mânăstirile Neamțului, Agapia, Văratic, Casa Memorială Sadoveanu de la Vovidenia, Mânăstirile Secu, Sihăstria și Bistrița.

Despre aceste obiective, ca să le spun așa, știam cît îi trebuie unui jurnalist pentru a nu face gafe de informație în direct sau în scris. Pe unele le văzusem cîndva, în adolescență. Pe altele, nu. Nu mai țineam minte nimic despre nici una dintre ele. În plus, n-aveam acel reflex automat al imaginilor scăpărate în minte la întîlnirea cu un nume.

Pot spune astfel că aveam toate condițiile pentru a călători în Moldova de Sus, ca un turist străin.

 Ce caut eu într-o călătorie de cunoaștere în străinătate?

Deosebitul, interesantul, senzaționalul chiar.

Oferă Moldova de Sus turistului străin (fără emoții patriotice, ba chiar și fără cunoștințe despre România însușite la școală?) așa ceva?

După o săptămînă de călătorie de cunoaștere prin Moldova de Sus, pot răspunde fără să clipesc:

Da.

Sunt din această perspectivă multe amănunte de pe traseu care ar putea interesa un turist străin chiar și total necunoscător al istoriei noastre.

E vorba fie de fapte omenești, fie de fapte care trimit la cunoștințe de cultură generală. Am dat pe cristoiublog.ro exemplul mărului de argint de la Muzeul Mînăstirii Sucevița, în care se află o suviță din părul Elisabetei Movilă.

Nu e necesar să știi istoria României pentru a fi atras de povestea acestei femei ambițioase, frumoase care a sfîrșit prin a fi vîrîtă cu forța în haremul sultanului.

Profitorul comuniștilor e reamintit în aceeași clădire cu victima comuniștilor. Multe dintre obiectivele de interes național pot fi înfățișate turistului străin sub aspectul de interesant atît din punct de vedere general, cît și istoric. La Mânăstirea Neamțului, se află vedeta icoanelor făcătoare de minuni din România: Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni.

I-a fost dăruită lui Alexandru cel Bun de Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul în 1429. I se mai spune și Lidianca, deoarece e o copie a unei icoane pictate printr-o minune pe un stîlp al Bisericii Lida din Israelul de azi. În 665, Sfîntul Gherman al Constantinopolului a văzut la Sfîntul Mormînt icoana și a pus să i se picteze o icoană exact ca asta, iar pe verso să fie pus chipul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, originar din Lida. Împăratul Bizanțului i-a dat-o domnitorului român pentru a o proteja de persecuțiile împotriva icoanelor. Povestea poate stîrni interesul turistului străin care știe cîte ceva despre Bizanț. Poate stîrni interesul și tradiția trecerii pe sub icoană a credinciosului pentru a i se îndeplini dorințele spuse în gînd în fața icoanei.

 Ca turist străin peste hotare, la fiecare obiectiv am căutat și am găsit (contra cost) lucrurile care fac viața călătorului de cunoaștere: ghiduri, suveniruri, de regulă instrumentele prin care turistului i se dă mură-n gură.

Nimic din toate acestea la obiectivele vizitate. Mînăstirile din Moldova de Sus au fiecare, spre vînzare, la Magazinele bisericești, o broșură colorată. Deși oferă amănunte prețioase despre locaș, broșura nu e de nici un folos pentru turistul străin. Ea a fost alcătuită mai degrabă pentru semnificația religioasă a obiectivului decît pentru cea culturală. Nu vei găsi în aceste broșuri nici o hartă a locului. Lipsesc precizările punctuale însoțite de istorisiri. Am cumpărat de la fiecare mânăstire cîte o astfel de broșură. Cînd a fost să scriu despre cele văzute la fața locului, am descoperit că niciuna dintre ele nu-mi e de folos. Lipseau minimele informații de turist interesat de un obiectiv cultural – istoric.

Cu două excepții – Putna și Sucevița- muzeele vizitate n-au introdus multimedia, instrument de lucru deja banal la muzeele din străinătate. Se folosește în continuare doar tradiționala expunere în vitrină.

La muzeele administrate de Consiliile Județene e din acest punct de vedere un dezastru. Nu există nici măcar broșuri. Le țin locul niște pliante sărăcăcioase, gen publicitate la un restaurant.

Suvenirile – acele fleacuri din care se scot bani prin exploatare turistică lipsesc. Rar dai (ca la Humulești) peste suveniruri de cană, mouse pad, pixuri, carnețele.

Mînăstirile au, fiecare, magazine bisericești. Complet neinteresante pentru cine nu e pelerin!

În călătoria din Moldova am avut posibilitatea de a înțelege cît de important e un ghid al obiectivului în marea confruntare mondială care e atragerea turistului.

Am întîlnit și ghizi înzestrați, chiar deosebit de înzestrați:

Dumitru Cocolea, de la Humulești, Valentin Tarpalaru de la Bojdeuca din Țicău, Părintele Dosoftei de la Putna, părintele Andrei de la Neamț, ghida de la Muzeul Grigorescu de la Agapia, călugărița de la Sucevița.

Din nenorocire, alți ghizi n-au nici o legătură cu condiția de ghid. Fătuca de la Ipotești (nui știu numele, deoarece nici un ghid nu s-a recomandat în deschiderea vizitei ), despre care am mai scris, mi s-a părut întruchiparea slujbașului perfect, mereu preocupat de cît mai e pînă la finele programului.

Condiția ghidului stă în chimia cu subiectul tratat. Cei amintiți mai sus (ghizii de la Bojdeucă și de la Humulești îndeosebi) impresionează prin dragostea față de locul prezentat. La mînăstire, ghizii sunt călugării sau călugărițele sub ascultare. Excelenți cunoscători ai subiectului, ei surprind prin cultivarea fără stridențe a patriotismului.

Moldova de Sus, Bucovina îndeosebi, e la nivel european în privința mesei și al cazării. Pensiunile sunt hoteluri de standarde europene. Cu plusul uriaș dat de ospitalitatea moldovenească.

În concluzie, România e o mină de aur pusă la dispoziția exploatării turistice.

Din nenorocire nu prea are cine s-o exploateze.

N.B. Nu știu prăpastia dintre pelerinaje și excursii culturale. Mai sus m-am referit la excursiile culturale la mînăstiri.

Pelerinajele țin de alt sector.

 

Te-ar putea interesa și: