Cunosc prea bine relaţia dintre CIA şi presa americană, lucrez, de exemplu, pentru revista Historia, la un amplu studiu dedicat articololui din New York Times, din 22 decembrie 1974, semnat de Seymour Hersh, sub titlul ”Masivă Operațiune a CIA împotriva celor care se opun Războiului (din Vietnam n.n) și a altor dizidenți sub președinția Nixon”, care a dat naștere unui an întreg de anchetări prezidențiale și parlamentare ale CIA, poreclit Year of Intelligence, pentru a- mi permite să spun că dezvăluirea Elenei Udrea despre SRI, dacă acțiunea s-ar fi întîmplat în SUA, n-ar fi fost luată în discuție de Select Committee on Intelllingence din Senat, una dintre cele mai puternice Comisii parlamentare din lume. De ce?

Pentru că, așa cum arată chiar cazul Seymour Hersh, o comisie parlamentară de control al Serviciilor secrete într-o democrație  se sesizează doar cînd presa publică un document secret relevant  din interiorul Serviciului sau un articol precum cel din New York Times, care demonstra, pe aproape o pagină de ziar, cu nume, date și documente exacte,  obținute prin surse din interiorul Agenției, că CIA spionase cetățenii americani, încălcîndu-și astfel Carta din 1947.

Dezvăluirea Elenei Udrea, așa cum am arătat în numeroase rînduri, nu conținea nici măcar date concrete precum ziua în care Dorin Cocoș a dus banii și locul în care se găsea Sebastian Ghiță.

Și din  Denunțul depus la DNA pe 30 ianuarie 2015, ajuns în presă luni, 16 februarie 2015, lipsesc aceste minime date concrete, indispensabile și într-o investigație jurnalistică, pentru că ele îi dau reporterului punctele de plecare.

Așadar, autosesizarea Comisiei de control a SRI din Parlament a fost pe cît de abuzivă, pe atît de inutilă.

De ce-au făcut-o distinșii membri?

Pentru că după dezvăluirile Elenei Udrea presa s-a năpustit asupra acestei Comisii, denunțînd că nu controlează activitatea SRI, ci e controlată în activitatea sa de SRI.

Și pentru a dovedi că nu-i așa - ceea ce arată anumite complexe- Comisia s-a întrunit pentru a judeca nimic altceva decît o acuzație politică de ordin general.

Audierea de luni, 9 februarie 2015, dar mai ales declarațiile de după audiere, au confirmat că respectiva Comisie e o strălucită  formă fără fond.

S-a spus că ineficiența ei în controlarea SRI își are cauza în postura de ofiețeri acoperiți a unor membri.

Absolut inexact.

Marea problemă a acestei Comisii e imaginea dezastruoasă în opinia publică.

Cine dracu să creadă într-o Comisie unde se află un fost angajat al SRI, din start incompatibil cu această funcție și care, curtat de presa de fătuce drept specialist în Intelligence, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva a lucrat la bucătăria SRI, sau Sebastian Ghiță, unul dintre cele mai disprețuite personaje din România lui 2015?

Cine dracu să creadă într-o comisie ai cărei membri n-au nici măcar prestația cerută  de  minima imagine de membri independenți de SRI și nu dependenți de SRI?

Declarațiile slugoase, grețoase în primitivismul slugărniciei fără pată de după audierea de luni, au pus în relief cu și mai mare putere absența unui control parlamentar real, eficient al activității SRI.

Din experiența CIA, supusă controlului parlamentar riguros după Scandalosul Year of Intelligence, știm că un Serviciu secret e cu atît mai liber în Operațiunile sale secrete cu cît are  imaginea unei instituții ținute în frîu de aleșii Poporului.

Prin componență și prin fapte, Comisia din Parlamentul României n-a avut și n-are credibilitatea c-ar putea controla un Serviciu de puterea SRI.

Avem astfel primul argument al unei teze care ar putea să surprindă:

Audierea din Comsia parlamentară soldată cu absolvirea SRI de orice vină.

Așa cum spuneam mai sus, dezvăluirea Elenei Udrea nu conținea nici o dată pentru a fi luată în discuție de Comisia parlamentară.

Din acest punct de vedere, Concluziile Comisiei sunt corecte. Elena Udrea n-a depus la Comisie nici o plîngere și, cu atît mai puțin, nici un document cît de cît.

Asta nu înseamnă însă că Scandalul Elena Udrea n-a fost un dezastru de imagine pentru SRI.

Și unul dintre faptele care au adîncit acest dezastru trimite tocmai la suspiciunea publică față de Comisie. În chip paradoxal, deși corectă, decizia Comisiei n-a fost crezută de nimeni, ba mai mult a fost privită ca o confirmare a tezei că SRI a scăpat de sub orice control.

Elena Udrea n-a adus în sprijinul acuzațiilor sale nici o dată concretă și nici un document.

Cu toate acestea, dacă la SRI ar exista o preocupare pentru imaginea publică a Serviciului, reacția presei, a clasei politice, a opinie publice, la acuzațiile Elenei Udrea, ar trebui să se constituie într-un serios semnal de alarmă.

În 1974, cînd a izbucnit scandalul Spionajului intern, urmat de cel al asasinării unor lideri străini și precedat de cel al implicării CIA în lovitura de stat care l-a răsturnat pe Allende, Agenția se afla într-unul din cele mai grele momente în raport cu opinia publică din America. Așa cum demonstrează excepțional cercetătoarea Kathryn Olmsted în lucrarea ”Challenging the Secret Government : the Post-Watergate Investigations of the CIA and FBI”,  secretoșenia absolută a Agenției pînă în 1974,  alături de ipostaza acesteia de braț al unui Executiv ticălos,  precum cel al lui Nixon, au creat în America imaginea unei instituții terifiante. Pe acest fond, a urmat un an – 1975- de anchetări ale CIA ( au fost trei Comisii de anchete-, una a președintelui, alta a Senatului și alta a Camerei Reprezentanților) în urma cărora s-au înființat Comisiile actuale de ținere sub control a CIA.

Agenția a fost la un pas de a fi desființată.

Grație unui director precum William Colby, CIA a trecut de urgență printr-un proces de făurire a unei imagini prietenoase, de Serviciu Secret care n-are secrete,  ba mai mult, de instituție care are nevoie de ajutorul americanilor. Această imagine nu numai c-a salvat-o de la desființare, dar i-a dat și posibilitatea să continue cu succes Operațiunile clandestine pe planetă, cele prin care America dă lovituri de stat, provoacă revoluții și revolte spontane, răstoarnă guverne ostile și pune în loc guverne prietene.

Nu greșesc susținînd că SRI se află în situația CIA înainte de anul poreclit al Intelligenței în SUA.

După un timp în care a fost identificat cu fosta Securitate, SRI reușise să-și făurească o imagine de Serviciu democratic. În anii de mandat ai lui Traian Băsescu, scărpinat pe burtă de președinte, SRI a renunțat la comunicarea publică eficientă. Așa cum arătam în  timpul Scandalului Bica de la Paris, spre deosebire de anii anteriori, SRI nu catadicsea să răspundă întrebărilor presei, să reacționeze la critici, să desfășoare campanii de PR, să seducă opinia publică pentru Legile Siguranței naționale. Au venit apoi acuzațiile devastatoare ale lui Traian Băsescu din 30 și 31 octombrie 2014. Nici la acest acuzații, SRI n-a găsit de cuviință să reacționeze. Mai mult, SRI n-a lăsat să se scurgă în presă nici o informație despre cei care au filat-o pe Elena Udrea. În aceste condiții, nu e de mirare că legile zise Big Brother au fost întîmpinate  cu ostilitate  de opinia publică. Directorul SRI de atunci, George Maior, în loc să pună la cale un plan de Relații publice, a prins a amenința adversarii Legilor Big Bruther.

Imaginea de instituție arogantă, agresivă față de opinia publică, s-a adîncit prin neinspiratele intervenții ale lui George Maior, altfel un intelectual   subtil.

Pe acest fond a venit Scandalul Elena Udrea.

Eu, care scrisesem în mai multe rînduri despre nevoia unui control politic al Serviciilor secrete, am rămas uluit de ușurința cu care s-a dat  crezare tezei Elenei Udrea că generalul Florian Coldea  e un fel de Pinochet în devenire.

Una dintre cauze trimite la personalitatea generalului Florian Coldea. Florian Coldea e un profesionist bun al Intelligence. Pînă și Elena Udrea e nevoită să recunoască în Jurnal că e bine văzut în cadrul SRI. Principala cerință pentru un ofițer de Intelligence e însă existența unui  low profile. Cu cît pari mai cenușiu, mai neinteresant, cu atît nu atragi atenția și, prin urmare, cu atît mai mult îndeplinești condiția esențială a eficienței în Serviciul secret: discreția.

Dat fiind că George Maior a fost demis, cel obligat a-i ține locul în relația cu opinia publică a fost interimarul Florian Coldea.

Am întîlnit mulți oameni deștepți dezamăgiți de prestația lui Florian Coldea cînd a fost chemat la Parlament. Acesta e celebrul Florian Coldea?! s-au întrebat ei, așteptîndu-se la o combinație între Gabriel Liiceanu și Mircea Dinescu.

Teza Elenei Udrea a avut credibilitate însă și pe fondul imaginii catastrofale a SRI rezultată și din alte evenimente prost gestionate de SRI: scandalul ofițerilor acoperiți din presă, scandalul CCR, relația cu DNA.

De ce nu s-a preocupat SRI de imaginea de Serviciu transparent, democratic?

Din cauza căutării în coarne de către Traian Băsescu.

Știindu-se apărat de președinte, SRI a considerat că nu trebuie să se mai preocupe de imaginea sa publică.

Politica de PR a Serviciului o făcea Traian Băsescu!

Așa cum am arătat, Klaus Iohannis a lăsat SRI de izbeliște în acest Scandal.

Pentru SRI, tăcerea Prea Mult Alesului trebuie să fie un semnal neliniștitor:

Serviciul a rămas singur, față în față nu numai cu advesarii, dar și cu opinia publică.

Dacă nu se trezește, s-ar putea să aibă mari bătăi de cap.

Altfel spus, dacă nu purcede la o schimbare radicală în politica de comunicare publică, menită a-l înfățișa ca un Serviciu prietenos, care nu ascunde taine înfricoșătoare, care acționează numai și numai în cadrul Legii, după Scandalul Elena Udrea, SRI riscă să piardă și bruma de suport popular pe care o mai are sau mă rog! pe care presupun c-o mai are.