Era practic imposibil ca interviul luat marţi seara, la B1 tv, lui Călin Popescu Tăriceanu, de către Cătălin Striblea, la care am fost activ, în postura de căpitan secund, să n-ajungă și la Scandalul Microsoft. Cu o seară înainte, la Realitatea tv, Rareș Bogdan prezentase în premieră un document din dosarele DNA prin care Călin Popescu Tăriceanu era denunțat de un martor drept beneficiar al unei părți din mita pusă în circulație în Afacerea Microsoft.

Din cîte mirosisem, documentul dat publicității de Rareș Bogdan ținea de un truc vechi al politicienilor, folosit în ultimul timp, cu osîrdie însă, și de procurorii DNA:

Scurgerea unor documente din dosare către presă.

Din punct de vedere profesional, așa cum am mai zis și am scris, un ziarist care se pomenește cu un asemenea document n-are decît o singură datorie înainte de a-l publica:

Să-i verifice autenticitatea.

În niciun caz ziaristul n-are datoria să se întrebe cui folosește publicarea acestui document, cine și ce a urmărit prin trimiterea lui către presă, dacă face sau nu jocurile cuiva.

Prin publicarea unui document sau a unei informaţii, jurnalistul face jocul singurului Dumnezeu profesional pe care-l are:

Adevărul!

La dezvăluirile lui Rareș Bogdan, peste zi, Călin Popescu Tăriceanu răspunsese în chip politicianist. Mai precis, el nu se străduise să demonstreze opiniei publice de la noi că alegațiile din document sînt absurde întrucît el, ca premier, n-a avut nici o legătură cu prelungirea licențelor, ci s-a năpustit asupra lui Rareș Bogdan pentru a semnifica politic rostul dezvăluirii, și nu pentru a arăta dacă e adevărată sau nu. Am zis, în chip politicianist, pentru că s-a făcut o modă în politica românească din a răspunde la o alegație din presă nu demonstrîndu-i falsitatea, ci denunțînd dedesubturile publicării ei sau, și mai des, acuzînd culoarea politică a publicației. Acest stil de răspuns, ridicat pe culmi de Traian Băsescu, asumat cu brio și de Victor Ponta, scoate din discuție din start chestiunea principală – dacă alegațiile sînt adevărate sau nu – în favoarea compromiterii celui care le-a dat publicității.

Se înțelege că sub acest semn, la interviul de la B1 tv, am abordat cu Călin Popescu Tăriceanu chestiunea dacă documentul de la Realitatea tv ar putea spune adevărul și nu chestiunea ce a urmărit Rareș Bogdan dîndu-l publicității. Mai înainte, mirosind că documentul ar putea avea rolul pozelor de la Paris cu Alina Bica, altfel spus celui de pregătire a opiniei publice pentru un fapt mai aparte – chemarea lui Călin Popescu Tăriceanu la DNA – l-am întrebat pe președintele Senatului dacă n-a luat în calcul și această ipoteză. 

Acesta n-a exclus-o.

Discuția s-a dus, așadar,  în legătură că posibila implicare a premierilor postdecembriști – Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc – în Afacerea Microsoft.

Călin Popescu Tăriceanu a răspuns că da, în guvernarea sa, s-au încheiat două contracte cu Microsoft, în urma a două Scrisori trimise de companie, prin care cerea plata a noi licențe, dar că el, ca premier, n-a fost implicat în Afacere.

Dialogul cu Călin Popescu Tăriceanu mi-a atras atenția asupra unei probleme ridicate de Afacerea Microsoft în materie de presă.

Presa noastră, urmînd leneviei sale sinucigașe, n-a făcut altceva decît să redea conștiincioasă documentele și informațiile furnizate de către DNA în fiecare caz în parte.

Astfel, presa noastră s-a transformat într-un instrument mizer de manipulare a opiniei publice de către DNA în scopuri politice.

Un bun exemplu îl reprezintă concentrarea aproape exclusivă a presei pe momentul Elena Udrea din Scandalul Microsoft.

Datele de adevăr arată că Afacerea a început, în 2003, sub guvernarea Adrian Năstase și a fost trecută de la un Guvern la altul pînă în 2013.

O afacere de corupție a avut complicitatea mai mult sau mai conștientă a trei guverne, trei premieri - Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc - și a cel puțin zece miniștri. Pentru închirierea – atenție, nu cumpărarea! - licențelor Microsoft, statul român a dat 105 milioane de dolari şi 110 de milioane de euro, la preţuri duble faţă de cele ale pieţei. În 2013, statul român a făcut ceea ce trebuia să facă în 2003: a cumpărat licențele Microsoft.  A mai dat 33 de milioane de dolari. Digi tv, care publica anul trecut o sinteză a afacerii, precizează că varianta de program din 2013 putea fi cumpărată la un preț de patru ori mai mic în 2003.

Nu e vorba de o risipă din prostie. E vorba de o afacere de corupție, din care s-au hrănit campanii electorale, s-au făcut averi peste noapte, s-au dus vieți de lux.

Din spusele lui Călin Popescu Tăriceanu am înțeles că Afacerea a pornit de la o realitate:

Administrația publică din România folosea pînă în 2003 programe Microsoft în chip ilegal, cam în genul în care și azi persoane fizice folosesc programe descărcîndu-le de pe Internet fără să plătească. Microsoft s-a adresat premierilor succesivi ai României pentru a-i avertiza că folosirea ilegală a unor programe riscă să ducă țara în ghearele unui proces internațional. Potrivit lui Călin Popescu Tăriceanu, pentru rezolvarea problemei s-au emis hotărîri de guvern.

Cum s-a ajuns însă de la soluționarea unei probleme reale – conflictul cu Microsoft – la  o afacere de corupție, una dintre cele mai mari în postdecembrism?

În alte părți ale continentului, răspunsul la întrebarea asta ar fi declanșat o amplă dezbatere publică pentru a se desluși cauzele și, prin asta, a se descoperi soluțiile menite a preîntîmpina repetarea unei afaceri asemănătoare.

La noi, presa, ocupată cu digerarea documentelor date exclusiv de DNA, și prin asta lăsîndu-se manipulată în extaz, nici măcar n-a încercat să abordeze Afacerea Microsoft și în mecanismele politico-administrative care au făcut posibilă transformarea unei soluții la o problemă reală într-o cruciadă de făcut bani negri.

În așteptarea unei dezbateri de acest gen, îmi permit să  fac următoarele observații despre aspectele politico-administrative ale Afacerii:

1. Deși Guvernele care se succed – Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc -  sunt deosebite din punct de vedere politic, contractele și contractele adiționale au drept beneficiar al mitei același Grup infracțional. Asta înseamnă că fiecare Guvern, deși pînă atunci partidul denunțase corupția anteriorului, preia de la anteriorul, fără să clipească, rețeaua de corupție din cazul Microsoft. Cum are loc această preluare? Cum supraviețuiesc afaceriști precum Dorin Cocoș sub toate Guvernele și sub toate președințiile? Cine–i  vîră pe gît noilor miniștri? Funcționarii rămași de la ministrul anterior? Sau, cumva, ministrul are nevoie, pentru că trebuie să-și plătească ștabilor de la partid postul, de un Grup infracțional de făcut bani, și atunci subordonații îi aduc pe afaceriștii din jurul ministrului anterior?

2. În 2009, licențele închiriate expiră. Guvernul Boc emite o Hotărîre privind achiziționarea de noi licențe. Contractul se încheie tot cu firma lui Gheorghe Florică. Întrebare legitimă, nu numai pentru Emil Boc, dar și pentru ceilalți doi premieri: Înainte de semnarea Hotărîrii de Guvern privind licențele, nici unul dintre ei n-a întrebat de ce trebuie să se încheie contractul tot cu Gheorghe Florică? Nu de alta, dar se presupune că noul premier e convins, după cîte a zis la vremea Opoziției, că fostul Guvern a făcut afaceri dubioase? Sau poate au întrebat și li s-a dat un răspuns sub forma unei șoapte la ureche.

3. Sunt de acord cu Călin Popescu Tăriceanu că premierul n-a semnat niciun contract. Da, dar avînd în vedere că Afacerea de corupție s-a desfășurat sub guvernarea unui premier, nici Adrian Năstase, nici Călin Popescu Tăriceanu, nici Emil Boc n-au nici o vină? Nici măcar cea de- a fi fost gură cască?

Ce să cred:

Că Afacerea Microsoft a trecut prin patul a trei premieri – Adrian  Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc- fără ca vreunul să-și dea seama că-i bolnavă de sifilisul Corupției?