Întâmplarea a făcut ca în 1990 să lucrez ca funcționar în Palatul Victoria, sediul Guvernului României, atunci și acum. Încă de atunci, mergând pe culoarele luminoase și pline de oglinzi, îmi dădeau lacrimile că eu, un om obișnuit și fiul unei croitorese văduve, ajunsesem printr-o întâmplare să lucrez în unul din centrele noii Puteri a României.
Autor: Nicolae Popescu, asistent medical
Era perioada Guvernului Petre Roman și mulți dintre politicienii de azi - acum cu părul carunt, alții dispăruți - erau atunci tineri și plini de entuziasm, dorind să facă ceva pentru țară și mai puțin pentru interesul propriu. Încă nu se descătușaseră de frica ceaușistă și chiar dacă-și luau câte ceva o făceau mai cu fereală și fără să-și bage mâinile până la cot. Dar, semnalul avea să vină tocmai de unde mă așteptam mai puțin. Toți colegii mei de serviciu erau „recuperați” din vechea gardă, majoritatea provenind din Ministerul Muncii de atunci. Erau foști directori, foști directori generali, unii trecuți cu mult peste vârsta pensionării, ei erau cei care trebuia să ne învețe pe noi, românii, cum e cu „vremurile noi”. Adică la fel ca-n proverbul: „La vremuri noi, tot noi”! Odată „recuperați”, tovarășii mei de lucru, pardon, uitasem că acum se numeau „Domni”, îmi spuneau înainte de primele alegeri: „Ai grijă «Popescule» unde pui ștampila, că dacă nu ies ai noștri din FSN, ne-a luat dracu’ cu țărăniștii”. Acest „ne-a” nu-l înțelegeam deloc. Care „ne-a”? Că eu nu făceam parte din grupul lor, eu mă trezisem oarecum pe neașteptate în mijlocul lor. Aveam să înțeleg întro zi când, trecând pe lângă clădirea Guvernului, însoțiți de un director general bătrân, treceau mașini negre cu girofar, iar una se oprește brusc și sare jovial din ea însuși Domnul Iliescu!!! Am rămas mut, eu și un coleg, cumva mai în spate. Vine Domnul Iliescu și spune către bătrân: „Salut, Costică, ce faci?Nu te-am mai văzut demult”. „Ce să fac, zise acesta, lucrez”, și arată cu capul către clădirea Guvernului. „Ah, zise Iliescu, aici erai? Și către noi: „Dânșii cine sunt?” „De-ai noștri”, zise bătrânul. Atunci, Iliescu dădu mâna cu noi și spuse: „ Așa, măi baieți, tot înainte! Și dacă aveți nevoie de ceva, să veniți la Cotroceni”. Nu ne-am dus niciodată, dar chemarea lui avea să fie ca un semnal pentru mai târziu... când, la umbra lui, s-au întâmplat atâtea, simțite de români pe pielea lor.
Recomandările noastre
