Mirajul Lumii Noi este, de aproape două secole, ca „luminiţa de la capătul tunelului” pentru o mulţime de nemulţumiţi de viaţa lor – veniţi de pe toată faţa pământului - şi care îşi construiesc iluzii cu privire la o viaţă mai bună peste ocean. Printre primii români plecaţi în aventură spre America, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost - în principal - bănăţeni, ardeleni, maramureşeni şi bucovineni care doreau să iasă de sub administraţia austro-ungară. Din Regat, au plecat atunci puţini etnici români şi mai mult evrei români. În perioada interbelică, datorită dezvoltării industriale a României şi creşterii economice, foarte puţini români au mai plecat în căutarea fericirii pe pământul făgăduinţei.

După al Doilea Război Mondial, când România a fost înglobată în lagărul comunist şi, până la aşa-numita Revoluţie din decembrie 1989, mulţi români şi-au căutat scăparea din colivia regimului totalitar şi mulţi au murit împuşcaţi de grăniceri sau au fost capturaţi şi închişi, încercând fuga clandestină peste Dunăre în Iugoslavia lui Tito, cu scopul de a ajunge peste ocean, via Austria.

Alţi oameni disperaţi, ajunşi în zona graniţei, au fost brusc părăsiţi de curaj şi s-au întors spăşiţi acasă, integrându-se volens nolens în noul sistem politic impus de tancurile sovietice şi cozile de topor din ţară. Dacă reuşeau ceea ce-şi propuseseră, cu siguranţă că destinul lor ar fi fost altul! Unii, mai ambiţiosi, au recidivat în încercarea lor de a trece fluviul înot şi au reusit în cele din urmă. Mai târziu, prin anii ’80, românii începuseră să treacă fraudulos graniţa în Ungaria, ca să ajungă prin Austria în S.U.A. Alţii, s-au folosit de posibilitatea extrem de greoaie a reîntregirii familiilor, la presiunea exercitată de guvernul american asupra dictaturii dominante de la Bucureşti. Peste 53% dintre românii-americani care nu s-au născut în Statele Unite au venit după 1980.

Aşa s-a întâmplat şi cu un fost amic ajuns în America, ca urmare a reîntregirii familiei şi care mi-a trimis, la puţin timp după Revoluţie, o lungă şi unică scrisoare (ştiam că lui nu-i place deloc să scrie, dar văd ca a putut atunci s-o facă cu răbdare şi talent), din care îmi permit să selectez câteva pasaje, care sunt sigur că pot prezenta un real interes pentru cei ce se încumetă acum, eventual prin Loteria Vizelor sau alte procedee, să purceadă la o viată nouă la mii de kilometri de ţara de baştină.

Citez:

„(...) Ceea ce particularizează această scrisoare, este faptul că încearcă să fie una cât mai sinceră cu putinţă printre cele multe trimise din Lumea Nouă de către conaţionalii noştri. Destui dintre aceştia optând să spună rudelor şi prietenilor poveşti frumoase din 1001 de nopţi, ocolind cu grijă greutăţile şi problemele prin care trec, pentru a nu fi etichetaţi de fraieri în patria mumă. Caracteristică pentru o bună parte dintre ei este dorinţa arzătoare de a veni cât mai repede în vizită în România, în postura de americani. Pentru a-şi atinge repede ţelul, fac orice fel de sacrificii, se împrumută de bani în stânga şi-n dreapta, totul ca să se poată da mari în ţară, compensând astfel, poate, poziţia de cele mai multe ori umilă, de nou-veniţi, pe care o ocupă în America şi şuturile-n fund care se îndesesc (la figurat) uneori pentru cei care îşi dau fară voie în petec (...)”.

După un an petrecut fără nicio izbândă în New York, amicul a ales să se mute în California, la San Francisco. Ca atare, ulterior mi-a făcut în scrisoare o prezentare plastică mai amplă a frumosului oraş şi a zonei în care se află amplasat pe coasta californiană.  

„(...) Am creionat numai câteva imagini despre Frisco, cum îl alintă americanii, văzut cu ochii turistului. Însă adevărata viaţă a oraşului, în complexitatea ei, scapă privirii grăbite, fiindcă ea se lasă descoperită în timp, în ani de zile şi în funcţie de cât ai în buzunare.

Făcând o analiză a ceea ce am făcut eu în cei cinci petrecuţi în această ţară, pot spune că mai nimic deosebit, în afară de faptul – foarte important – că am acumulat din plin experienţă americană, de care sunt mândru şi care îmi este foarte folositoare. Am trecut prin multe situaţii dificile şi pot afirma că nici acum nu e imposibil, dar e foarte greu să mai fiu păcălit cu ceva de către cineva. Se spune că, de regulă, primii cinci ani sunt grei în America, după care începi să culegi roadele. Sunt numeroase însă exemplele în care mulţi au reuşit mai devreme, alţii mai târziu ori alţii deloc. Succesul în America depinde de mai multe lucruri şi le voi enumera pe cele mai importante, fără a încerca o ierarhizare a lor.  O importanţă covârşitoare o are profesiunea pe care o ai şi vârsta la care vii (n.a. precum şi suma banilor pe care îi ai, în zilele noastre, pe card la aterizare pe aeroportul J. F. Kennedy din New York). Dacă meseria ta nu e căutată, te aşteaptă ani grei de privaţiuni şi de lipsuri. O spun din proprie experienţă. Dacă nu ai nici o sănătate robustă, situaţia se complică enorm. Un alt element extrem de important în America, pe care puţini îl ştiu în România şi pe care foarte puţini îl vor crede, este Ce relaţii ai?.  Venind în această ţară,  porneşti ca un nou-născut sau ca un semi-analfabet şi nivelul de la care pleci va fi zero. Pe nimeni nu interesează ce ai făcut în trecut, în ţara de origine, trebuie să demonstrezi aici ce ştii şi ce poţi! Dar cum poţi demonstra de ce eşti în stare, dacă mai ai şi dificultăţi de comunicare, cu alte cuvinte ce te faci dacă te exprimi cu dificultate în engleză? Niciun eventual angajator nu are timp să te asculte. În această situaţie apare pila, relaţia. Trebuie să găseşti pe cineva care să te tragă înauntrul unei companii pe răspunderea lui. Fără un asemenea ajutor nu faci nimic.

Eu am întâlnit o asemenea persoană miraculoasă după un an şi jumătate sau mai mult. Vă veţi întreba de ce aşa târziu, când există atâţia români acolo? Cine speră ca nou-venit fiind, că va fi ajutat de conaţionali, va rămâne profund dezamăgit. Aproape toţi, fără excepţie, au avut experienţa lor amară de început în America, care i-a înrăit şi niciunul nu te ajută să reuşeşti mai repede ca ei, ba, mai mult, ai şanse să primeşti sfaturi proaste şi să fii pus intenţionat pe drumuri greşite. Desigur, printre ei există şi mulţi oameni de calitate, de caracter, însă aceştia se ţin în mod politicos departe de tine, pentru că ştiu că tu nu ai nimic de oferit, ci numai de cerut. Un alt element extrem de important, mai ales cum a fost în cazul meu, este Cum te înţelegi cu sponsorul?, dacă ai avut nevoie de aşa ceva ca să primeşti viza americană.

Viaţa a devenit mai uşoară pentru mine atunci când am inceput să vorbesc cât de cât fluent engleza, deci am devenit independent după ce-am acumulat suficientă experienţă americană (...). Tot secretul este să nu investeşti prea mulţi bani într-o idee, pentru că un eventual eşec te poate descuraja foarte mult. Tot timpul am trăit obsedat de problema supravieţuirii. Şi iată că, după circa cinci ani, America m-a scos din cercul vicios în care mă învârteam în căutarea ieşirii la suprafaţă, în clipa în care mi-am construit un credit. Fără să fi ştiut de la început, noii veniţi sunt monitorizaţi din umbră, pentru o bună bucată de timp, de către diverse agenţii care lucrează pentru unele bănci, care vor să te împrumute cu bani şi pentru care îţi iau dobândă, acesta fiind business-ul lor, din asta trăiesc. În ani de zile, ei îţi urmăresc bill-urile, notele de plată. Ţi-ai plătit la timp chiria? Ai plătit la timp abonamentul la telefon, ratele deschise pe la diverse magazine, ratele la maşină etc., etc.? Aşa se face că am început să primesc acasă scrisori de la bănci, care se oferă să mă împrumute pentru început cu mici sume de bani (circa 2000$), eu urmând să le restitui aceşti bani în mici rate lunare (circa 50$). Desigur, cu cât sunt mai mici ratele, cu atât dobânda e mai mare. Astfel, a apărut - in fine - şi pentru mine posibilitatea de a avea bani ca să investesc în câteva proiecte personale, pe care altfel nu le-aş fi putut realiza (...). Experienţa de până acum în această ţară, cu adevărat a tuturor posibilităţilor, mă determină să afirm că viaţa aici este foarte dură, atât pentru americanii neaoşi şi, în special, pentru imigranţi. Avantajul enorm este că, atunci când ai găsit o breşă, cât de mică, America îţi oferă ceea ce nicio altă ţară din lume nu îţi poate oferi. Acest lucru se obţine greu, după ani de privaţiuni ori poate niciodată (...).”

După decembrie  ’89 şi, mai cu seamă, după ce România a intrat în NATO, lucrurile s-au schimbat radical pentru români, în sensul accesului mai lesnicios pe teritoriul SUA. A rămas însă nevoia primirii vizei de accept din partea autorităţilor americane. Astăzi, dacă are bani suficienţi pentru o excursie printr-o agenţie de turism sau chiar pe cont propriu (cu garanţie fermă că are motive întemeiate de a se întoarce în ţară) ori vrea să investească serios într-o afacere româno-americană, orice cetăţean român poate primi rapid viza de şedere temporară pe teritoriul Statelor Unite. Drept de muncă acolo îl primesc doar imigranţii acceptaţi legal. La ora când aştern aceste rânduri, chiar primul ministru al României îşi petrece câteva zile de vacanţă cu familia la Miami, Florida.

Conform WIKIPEDIA şi altele: „La recensământul din 2000, 340.000 de americani cu vârste de peste 5 ani (0,11% din totalul populației) s-au declarat vorbitori de limba română, aceasta fiind astfel a 21-a limbă vorbită în Statele Unite. Deşi e mai greu de ajuns în America, mulţi români cu voinţă şi noroc au reuşit să se stabilească în SUA sau Canada, în prezent locuind pe continentul american peste 1,5 milioane de români (n.a. sublinierile îmi aparţin).”

România, mai ales după ce a devenit un partener de nădejde recunoscut al alianţei euro-atlantice, NATO, face eforturi de a determina - prin factorii săi politici şi diplomatici – autorităţile americane să elimine  şi pentru cetăţenii români obligativitatea vizei de acces în SUA. Sunt convins că există deja o mulţime nerăbdătoare de cetăţeni autohtoni care abia aşteaptă să vină pleaşca, având din timp pregătite trollere, paporniţe şi sacoşe pentru marea aventură. Vor avea oare curând ocazia şi unii dintre americanii de rând, care bat în doru’ lelii marile bulevarde din NY City, din LA ori străzile abrupte din Frisco, să parieze cu naivitate pe zarurile şmechere de alba-neagra? Cred că şi de asta se cam tem autorităţile de ambele părţi ale oceanului şi demersurile trenează!