Aştept reacţia compatriotului nostru după primul discurs al lui Umberto Bossi, partener tradiţional al lui Berlusconi, împotriva imigranţilor. Până atunci însă se cuvine să privim cu dezamăgire şi tristeţe la ascensiunea lui Silvio Berlusconi. Probabil că italienii nu au avut de ales, pentru că altfel este greu de înţeles cum ar fi putut ei realege un lider politic care şi-a folosit mandatele de prim-ministru ca să schimbe legile ţării şi să se protejeze de rigorile legii, scăpând de aproape toate procesele de corupţie ce-i fuseseră intentate şi eliminând prevederile legale care sancţionau conflictul de interese? În zona anglo-saxonă, unde statul de drept este nenegociabil, victoria lui Berlusconi a oripilat pe toată lumea, de la stânga la dreapta spectrului politic. Până şi săptămânalul „The Economist“, promotor declarat al valorilor Dreptei, le recomanda italienilor să voteze cu Veltroni şi nu cu Berlusconi – de unde se poate vedea că, într-o democraţie autentică, respectarea legilor, cu precădere a celor menite să penalizeze corupţia, este mai presus de orientarea ideologică.

Întâmplător sau nu, realegerea lui Silvio Berlusconi a avut loc cu scurt timp înainte de „albirea“ lui Adrian Năstase de către judecătorii ICCJ, instanţă condusă de altfel de fostul consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu. Dosarele sale au fost întoarse la DNA pentru refacerea probatoriului, nu pentru că procurorii ar fi lucrat prost, ci pentru că, după începerea anchetei, Curtea Constituţională a modificat interpretarea legii răspunderii ministeriale astfel încât orice investigare penală a domnului Năstase şi a colegilor săi deputaţi sau senatori să nu poată fi iniţiată decât cu aprobarea parlamentului. Nu ne aşteptăm, desigur, ca dintr-o dată să fie infirmat vechiul proverb potrivit căruia „corb la corb nu scoate ochii“, astfel încât putem anticipa votul ostil DNA al coaliţiei majoritare create în parlament pentru apărarea corupţilor şi blocarea justiţiei. Iar justiţia, iată, face tot ce poate pentru a fi blocată atunci când vine vorba de dosarele marilor corupţi. În consecinţă, dacă ar vrea, Adrian Năstase ar putea candida din nou la funcţia de prim-ministru sau chiar de preşedinte. S-ar putea chiar ca revenirea la putere a prietenului său Berlusconi să-l încurajeze şi să-l inspire: pe drept cuvânt, de altfel, căci, dacă într-o ţară cu state vechi în UE, electoratului nu-i pasă de corupţie şi de abuzul de putere, de ce i-ar păsa de ele alegătorului sărac şi neinformat din România? În fond, Ion Iliescu a fost reales preşedinte al României de două ori după ce a provocat mineriadele, iar „albirea“ lui Adrian Năstase de către ÎCCJ nici nu a constituit un subiect de dezbatere publică în „România europeană“, mass-media fiind mult mai interesate de meciul Vanghelie-Oprescu, printre altele, semn că fie există o complicitate a trusturilor media cu domnul Năstase, fie opinia publică a ajuns la saturaţie şi resemnare – fie ambele propoziţii sunt valabile cu consecinţe cutremurătoare.

Iată aşadar cât de mult ne-am apropiat de fraţii noştri italieni, vechi membri ai UE! Încet şi insidios, ideea că de fapt corupţia nu prea mai contează în ochii alegătorilor îşi face loc şi la noi, indiferent ce semnale vin de la Bruxelles. Pe lângă rigorile acquis-ului, în Europa există, din păcate, şi o axă a liderilor corupţi, care se descurcă foarte bine şi sunt aleşi democratic. Adrian Năstase a cunoscut-o bine şi ne-a afiliat la ea înainte să ne dăm seama ce face.

Concluzia tristă a acestor rânduri nu va fi aşadar o reluare a listei tarelor congenitale ale României postdecembriste, ci simpla constatare a consecvenţei cu care, din toate modelele europene care ne stăteau la dispoziţie, guvernanţii noştri l-au ales constant pe cel care perverteşte democraţia şi statul de drept: modelul Berlusconi – sau Berlusconi-Năstase, că doar acum suntem membri UE cu drepturi depline!