Un tablou văzut recent la Milano mi-a adus aminte de una dintre cele mai profunde teme ale omului: raportul dintre rîs și plîns. Tabloul, o lucrare din 1570 a lombardului renascentist Giovanni Ambrogio Figino (1540 - 1608) îi înfățișează pe filozofii antici Heraclit și Democrit. Primul, mai în vîrstă, plînge, celălalt, mai tînăr, rîde.

Tema a avut un anume succes printre artiști, de la Bramante la Rubens. Scena celor doi filozofi, dintre care unul plînge și altul rîde, a pătruns în cultură printr-o poveste imaginată de Lucian din Samosata. Zice Lucian că, la un moment dat, Zeus și Hermes s-au hotărît să scoată la vînzare cîțiva filozofi în tîrgul de sclavi. Pe Heraclit și Democrit au decis să-i vîndă împreună, „la pachet”, cum am zice azi. A apărut un cumpărător, care s-a mirat foarte văzînd că unul dintre filozofi, Heraclit, plînge fără oprire, iar celălalt, Democrit, rîde non-stop.

A stat puțin de vorbă cu ei, vrînd să știe pricina acestor trăiri pe cît de intense pe cît de opuse. A aflat că unul plînge și altul rîde contemplînd lumea - lui Heraclit totul i se părea trist, în vreme ce Democrit nu găsește nici un motiv să nu fie bine dispus. În final, văzînd că acești învățați reacționează atît de diferit în fața aceleiași realități, mușteriul s-a depărtat, putem să ne imaginăm, bombănind în barbă ceva de genul „mama voastră de filozofi, cine să vă mai înțeleagă?”. Horațiu și Juvenal, ba chiar Seneca mai scriseseră despre atitudinea aceasta, opusă, a celor doi filozofi în fața vieții, dar a fost nevoie de o poveste, cea scornită de Lucian, pentru că să apară legenda.

Lui Heraclit viața i se pare ceva vrednic de milă, fără speranță, destinat unei continue schimbări (adică unui șir fără sens de nașteri și morți) și, din cauza asta, o deșertăciune iremediabilă.Oamenii umblă somnambulic prin lume, nu pot vedea dincolo de articulațiile prime ale naturii, nu pot înțelege, nu-și pot aminti experiențele majore, cînd se întîmplă să le aibă. Heraclit este, pesemne, autorul faimoasei formule „Panta Rhei” (aflăm asta dintr-un dialog platonician), tradusă uzual ca „Totul curge”, deși formula e mai subtilă, implicînd un joc de cuvinte: „Rhea” este numele Pămîntului (Terrei) ca divinitate. Iar formula se traduce mai corect „Totul se mișcă într-un anume ritm”. Decît imaginea unei ape care curge, pare mai corectă imaginea unei unde pentru a evoca mai bine ce a vrut să spună Heraclit.

În orice caz, metafora apei curgătoare e folosită și ea într-o altă idee a lui Heraclit, cea referitoare la imposibilitatea de a te scălda în aceleași ape, chiar dacă te scalzi în același rîu: „Pentru cei care intră în apele aceluiași fluviu, alte și mereu alte ape vin”. Heraclit subliniază dialectica „aceeași-alta”, complementaritate care face lumea încă și mai confuză. Heraclit practică o dialectică subtilă, dar ne arată că acest fel de vedea lumea, că observarea permanentei dualități din viața omului, duce inevitabil la o tristețe copleșitoare: „Nemuritori morți, muritori care trăiesc pentru totdeauna, unii trăiesc moartea altora, alții mor viața unora” – asemenea gînduri seamănă izbitor cu meditația poetică modernă. Nu-i deloc întîmplător că un poet precum Nichita Stănescu îl venera pe anticul și îndepărtatul Heraclit. Cunoscut în manuale și ca „Obscurul”, Heraclit scria la limita dintre poezie și filozofie, fiind nevoie de o serioasă mobilizare intelectuală a cititorului pentru a înțelege ce a vrut autorul să spună. Socrate, de altfel, spune într-un fragment celebru că e nevoie să aducem un „scufundător din Delos” ca să-l înțelegi pe Heraclit. Nefericirile lui Heraclit nu au venit, însă, doar pe filiera propriei gîndiri. Se pare, că el a asistat și la căderea în ruină a propriei sale patrii – Efesul – căci a fost contemporan conștient al prăbușirii confederației ioniene.

În ceea ce-l privește, Democrit era un „atomist”. Luase ideea că lumea e integral alcătuită din particule elementare numite „atomi” de la maestrul său, Leucip, și i-a dat o anvergură cosmică. Pentru Democrit, lumea nici un începe și nici nu se sfîrșește (el ia literal eternitatea lumii!), așadar nu a fost creată și, în general, nimic nu e creat, lucrurile decurg firesc și obiectiv explicabil unele din altele. Dacă Leucip spusese că atomii sînt indestructibili pentru că sînt mici, mici de tot, cît de mici se poate, Democrit răspunde unei critici interesante aduse teoriei micimii atomilor (dacă sînt atît de mici, atunci cum de au forme diverse, căci așa spusese Leucip?) spunînd că atomii pot fi și mari, ba chiar foarte mari, „mari cît o lume”. În ceea ce privește soarta oamenilor pe lume, de vreme ce totul, dar absolut totul, se explică printr-o dinamică a atomilor (și sufletul este, pentru Democrit, o aglutinare de atomi, e drept, a celor mai mici atomi!), iar universul se dezvoltă fără nici o intervenție din afară, „nimic nu se pierde”, așadar și moartea este un simplu fenomen „atomic”, Democrit este un optimist robust.

El observă că oamenii au ieșit din stadiul animalic și se civilizează progresiv, nu există nici o „vîrstă de aur” în urmă din care am căzut. Oamenii nu au ce să regrete, nu au de ce să se teamă superstițios sau religios – totul e pregătit ca omul ca omul să fie binedispus tot timpul și nu are nici un motiv să fie altfel. Cînd totul e explicabil și nu mai există mister, atunci nu există nici un motiv de nefericire. De altfel, Democrit a trăit peste 100 de ani, a călătorit enorm și a scris pe măsură (din păcate, nu mai avem decît titlurile lucrărilor lui). La bătrînețe, se mîndrea că nu există om pe lume care să fi trăit căt el, să fi călătorit cît el, să fi vorbit cu mai mulți savanți decît o făcuse el.

În lucrarea lui Figino, Heraclit ne privește în față, are ochii triști, încadrați de sprîncene abundente și albe, barba căruntă pare lăsată să crească la întîmplare - îi e o nesfîrșită milă de noi. Democrit, ne privește peste umăr, după ce pare a-și fi luat ochii de la un glob pămîntesc (un atom mai mare?), rîzînd în tinerețea lui. Este de remarcat că atitudinile vin din același prilej, și anume lumea, dar cu cei doi așezînduse în poziții diferite.

Heraclit privește existența, se uită la noi, Democrit privește materia, e cu spatele la noi. Sigur că această așezare confirmă abordările filozofice ale celor doi. Democrit, care crede în indestructibilitatea atomilor, simte că lumea are o ordine, un fundament, o coerență. Oamenii, însă, nu o văd pentru că se ocupă de prostiile vieților lor de zi cu zi. Așezată pe atomi ca pe un fundament indestructibil, lumea nu e în pericol, așa că ignoranța omenească producătoare de tristețe, merită zeflemeaua. „Viața” atomilor este cu totul independentă de oameni – tribulațiile oamenilor nu îi pot atinge, așa că lumea e stabilă și merge mai departe, iar oamenii dîndu-se de ceasul morții dintr-o pricină sau alta sînt ridicoli. Precizez că asta nu-l face un materialist în sensul vulgar, uzual al cuvîntului. El rămîne un filozof, un înțelept, dar unul care „vede” ordinea și îi simte stabilitatea.

Heraclit este și el de acord că oamenii sînt mai degrabă ignoranți, dar această ignoranță e tragică pentru că îi împiedică să vadă perisabilitatea și neputința de a cunoaște ceva sigur, ferm, cu valoare de reper. Mi se pare, de asemenea, interesant că toga pe care o poartă Democrit este de un roșu intens, în vremea ce veșmîntul lui Heraclit este de un roș palid. Toga roșie, se știe, este semnul înțelepciunii, al puterii minții, al cunoașterii. De ce roșul unuia este mai intens decît al celuilalt, vă las să vă întrebați singuri. Iar împrejurarea că unul, cel care rîde, e tînăr și celălalt, cel care plînge, e bătrîn poate naște iarăși interesante reflecții, chiar dacă explicația cea mai la îndemînă este cea pur cronologică: Democrit s-a născut în 460 î.d.Hr., la 75 de ani după Heraclit. Și mai interesant, însă, este că, plîngînd, Heraclit ni-l arată, cu un gest reținut, pe Democrit. Plînsul său este cauzat și de rîsul lui Democrit - gestul lui Heraclit are ceva de „quod erat demonstrandum”.

Revenind la legenda povestită de Lucian, ar fi doar de spus că, dacă acel cumpărător ar fi fost un colecționar modern, i-ar fi cumpărat pe amîndoi imediat, plăcîndu-i complementaritatea. Pentru noi, rîsul și plînsul nu se exclud deloc. Dar în mintea senină, clară a anticilor, lucrurile nu stăteau chiar așa. Dacă am evoluat sau involuat, iarăși, e o temă de discuție.