Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Riscurile și splendorile eseului
Riscurile și splendorile eseului

Riscurile și splendorile eseului

Eseul, de la Montaigne încoace, este un gen riscant pentru că poate deveni rapid plictisitor.

 Nu este ușor să rămîi îndelung interesant cînd scrii eseu. În eseu, autorul se pune pe sine în pagină mai mult decît în orice alt gen literar și nu e nici o garanție că autorul este un om atît de interesant încît să merite atenția cititorilor pe durata, să zicem, unei cărți de 200 de pagini. În plus, eseul, ca orice mare risc, se ascunde sub o aparență atrăgătoare, care nu este decît o capcană. Eseul pare ușor de scris, fiind ”o încercare”, un exercițiu al subiectivității scutit și de pretenția cuprinderii și de cea a rigorii – eseul este o libertate și ce e mai ușor decît libertatea? Această aparentă facilitate a făcut eseul un gen atractiv pentru cei în nevoie să scrie și tot această facilitate a făcut eseul un gen mai degrabă ocolit de cei în nevoie să citească. Totuși, uneori, eseistul poate ajunge un creator literar de rang egal cu romancierul ori cu poetul. Ideile sale pot fi cel puțin la fel de fascinante precum epica sau cel puțin la fel de fermecătoarea precum poetica. Se întîmplă rar, dar cînd se întîmplă asistăm la un regal al spiritului (inteligență plus cultură plus rafinament plus talent literar).

Primul nume care îmi vine în minte ca să exemplific teza mea este José Ortega y Gasset  (1883 – 1955). Lăsați la o parte prezentările sale ”academice”, în care vi se va spune că este un prezentant important al novocentismului, un filozof al modernității care, după Leibniz și Nietzsche, a dezvoltat ”perspectivismul” și, după Kant, a postulat ”rațiunea vitală și istorică” ca un fel de versiune modernă a faimoasei ”rațiuni pure”. Mai mult decît la orice alt autor dintre cei mari, în cazul lui Ortega y Gasset orice introducere de acest gen în opera sa mai mult strică. Specialiștii în detectarea influențelor asupra ideilor produc mai degrabă confuzii decît lămuriri cînd se apropie de textele lui Ortega. Motivul stă tocmai în stilul autorului spaniol, în vivacitatea spiritului său, în ușurința cu care livrează formula deopotrivă luminoasă și memorabilă. Cînd un autor este curgător și limpede ca un izvor de munte, el este pur și simplu de citit și nu de comentat după logica disecției și determinării ADN-ului ideilor sale.

Eseul este, deci, un exercițiu al propriilor idei aplicate unui subiect oarecare. Precizez repede că ”subiect oarecare” nu înseamnă subiect ales la întîmplare, indiferent, ci un subiect îmblînzit, cunoscut de către eseist. Ortega y Gasset a scris despre istorie, sociologie, politică, artă, psihologie și încă altele, dînd mereu impresia că, pe de o parte, cunoaște bine domeniul și că, pe de altă parte, domeniile acestea se află în unitate, vorbind despre același lucru. Iată, de pildă, un fragment din eseul său despre Velázquez, apărut în volumul ” Velázquez. Goya” (Meridiane, 1972): ”Naturalismul lui Velázquez constă în faptul că nu vrea ca lucrurile să fie mai mult decît sînt, că renunță să le sublinieze volumul și să le perfecționeze, într-un cuvînt să le precizeze. Precizia lucrurilor este o idealizare a lor conform dorințelor noastre. Acesta este formidabilul paradox ce irumpe în mintea lui Velázquez, profilat încă de la Tițian. Lucrurile în realitatea lor sînt doar aproximativ ele însele, nu se termină cu un contur foarte precis, nu au suprafețe deslușite și lustruite, ci plutesc în marginea de precizie care este adevărata lor existență. Precizia lucrurilor este tocmai aspectul lor ireal, legenda.”

Este, cum bine vedem, vorba și despre pictura artistului suprem,  numit de maestrul Paul Gherasim ”pictorul pictorilor”, și despre natura lucrurilor și despre percepția noastră asupra lor, dar, mai ales, despre o ordine profundă a lumii. În plus, eseul nu se închide niciodată. Te provoacă direct. Este, oare, precizia lucrurilor o idealizare conform dorințeleor noastre. Dorințele noastre? Sau iluziile noastre? De aici încolo, cititorul e invitat să răspundă, să intre direct în dialog cu eseistul, să urce pe soclul său, să se pună și el în valoare. Vanitatea eseistului este molipsitoare.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.