Taraba cu revoluţie inaugurată de Ion Iliescu, în anii ’90, a creat nu doar un odios comerţ cu diplome de revoluţionar, dar şi mişcări violente de stradă ale unora dintre beneficiarii lor. Aproximativ 300 de persoane au manifestat agresiv, ieri, în Piaţa Victoriei, cerând Guvernului să renunţe la eliminarea indemnizaţiilor de revoluţionar pentru anumite categorii şi solicitând imperios prezenţa premierului Emil Boc.
Unii dintre aceşti manifestanţi s-au luat la harţă cu jandarmii, încercând să depăşească dispozitivul de protecţie a clădirii Guvernului. În rest, în jur au circulat intens maşini, gospodine sau elevi care chiuleau de la ore: practic, intersecţia de la Piaţa Victoriei, Bucureştiul – per ansamblu – au funcţionat calm, ca în zilele lor obişnuite.
Ceva, totuşi, nu a funcţionat: revoluţionarii din Victoriei, care, de obicei, obţineau îndeplinirea tuturor revendicărilor la 2-3 ore după ce coborau din pat în piaţă, nu au mai obţinut nimic.
 Lupta pe “prada” de la Revoluţie
 Vreo cincizeci de revoluţionari se opresc la trecerea de pietoni de pe Bulevardul Aviatorilor, aproape de intrarea în galeria de metrou şi privesc în zare, spre liberare, pe direcţia clădirii Guvernului. Pare că niciunul dintre ei nu înţelege ce caută acolo, încremeniţi buluc pe un trotuar şi fără să traverseze.
 De la distanţă, oamenii Revoluţiei pot fi bănuiţi că fac parte din vreo asociaţie de pensionari – mulţi sunt în vârstă, iar unii sunt bine îmbrăcaţi, fapt ce le-ar trăda pensiile speciale aduse de poştaşi acasă. La câţiva paşi mai încolo, spre Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, un alt grup de protestatari, mult mai numeros şi mai sonor, fluieră şi scuipă cu huiduieli spre un camion uriaş, proaspăt sosit: oamenii “salută” astfel, în felul lor, sosirea unui nou transport de jandarmi.
Jandarmii sunt tineri, au priviri fixe şi par plictisiţi de câte au văzut şi auzit: au fost aliniaţi şi blochează acum orice tentativă de trecere spre Guvern.
“Pe verde, treceţi pe culoarea verde!”
 Frazele se intersectează în aer, oamenii veniţi la protest au nedumeriri: ştiu de ce au sosit la Guvern (pentru bani, desigur, vor cu toţii indemnizaţiile câştigate după Revoluţie), dar nu ştiu ce au de făcut. Este vizibil că niciun grup nu are un lider. Fiecare acţionează individual: unii agită pancartele, alţii agită spiritele, alţii pur şi simplu stau la umbra unor gânduri de ei ştiute.
Grupurile se strică şi se refac în funcţie de agitaţia lor şi de mişcările jandarmilor. Când şi când, în vreun punct al liniei de demarcaţie dintre tabere, câte unul se enervează, alţii îi sar în ajutor şi încep să tragă furioşi de gardurile metalice aduse de Jandarmerie. Militari şi pensionari încep atunci să se îmbrâncească, dar cu un soi de plictiseală: manifestanţii nu par foarte convinşi că ar vrea să depăşească linia de jandarmi, iar jandarmii nu par convinşi că pensionarii ăştia cu brevete de la Revoluţie ar putea să-i depăşească vreodată.
Într-un târziu, după ce s-a terminat cu interviurile şi cu întrebările reporterilor, primul grup de revoluţionari decide să terverseze. “Pe verde, treceţi pe verde!”, strigă mereu unul din ei, cum ar veni să treacă pe culoarea verde a semaforului, să nu vină jandarmii cu tancul, că ăla trece pe toate culorile.
 Revoluţionar, zootehnist şi poet
 “Mă numesc Bocăneţ, sunt dr. ing. zootehnist şi poet, strănepot al lui Eminescu. La Revoluţie am fost gazat, toţi au rămas întinşi acolo, dar eu m-am sculat, am înviat şi am plecat!”, se prezintă un revoluţionar, cu o portavoce în mână. E în vârstă, dar extrem de mobil. După câteva momente de reflecţie, Bocăneţ începe să recite tare: “Pompierii m-au udat, gazele m-au culcat, dar eu am înviat, bezmetic şi speriat am plecat, iar acum m-am şi luptat, cu cei ce industria a furat, tineretul a prostituat, economia a mutilat”.
Într-un colţ, vreo 4-5 manifestanţi au încolţit un jurnalist de la agenţia EPA şi îl înjură metodic, cu răbdare: “Pleacă-n p… mă-tii d-aci, nu mai face poze”, “Faci poze la mă-ta acasă”. Unul dintre ei, cu pensie specială şi căciulă de vizon silabiseşte: “Voi-cu-presa-de-căcat- aţi-îmbârligat-toate- în-ţara-asta”. Fotograful EPA dispare în mulţime. Alături, o femeie ţipă isteric: “Sunt doamna Vâlcu din Bucureşti, eu împărţeam indemnizaţia mea de revoluţionar nepoţeilor mei, aţi auzit? Am luat-o cu titlu, am certificat! De ce să mi-o ia acum?”. Fiindcă nu-i răspunde nimeni dinspre jandarmi, coboară vocea şi avertizează şoptit: “Sunt sudoriţă. Dacă-mi luaţi indemnizaţia, m-apuc de sudură!”.
Unii dintre revoluţionari au talkie-walkie, comunică departe, cu tovarăşi aflaţi pe la Universitate: “Unde sunteţi, mei? La BNR (Blocul Naţional al Revoluţionarilor-n.n.)?” Altul urlă la jandarmi: “Eu am făcut organizaţii naţionale şi internaţionale pentru ţara asta, m-aţi auzit?”.
Cum pierzi o Revoluţie într-un sfert de oră
După vreo 2 ore, grupurile de revoluţionari se dizolvă complet: unii redevin “civili” şi pleacă pe jos pre case, dar majoritatea protestatarilor coboară în pântecele metroului. Vor merge la Universitate, ca să continue protestul. Se îngrămădesc pe scări, împiedicându-se în pancarte şi în steagurile tricolore murdare. Doi dintre ei, pensionari, vor să intre la metrou pe acelaşi abonament. Bifează unul din ei şi intră, iar celălalt aşteaptă în spate cartonul: “Tatae, stai aici 15 minute, aşa e regula”, îi zice supraveghetorul de la metrou. Apoi, imediat, omul adaugă: “Tatae, o să pierzi Revoluţia în sfertul ăsta de oră!”