Figuraţia Revoluţiei bolşevice în decembrie 1989. România lui Cristoiu
Editura Evenimentul si Capital

Figuraţia Revoluţiei bolşevice în decembrie 1989. România lui Cristoiu

Autor: | | 3 Comentarii | 6288 Vizualizari

Cînd, la începutul lui 1990, Silviu Brucan, pe atunci gînditorul declarat al F.S.N., îi împărţea pe români în proşti şi deştepţi, întreaga presă s-a năpustit asupra lui, indignată. Ulterior, formula „proştii lui Brucan“ a făcut carieră. Nimeni n-a observat însă că ea reprezenta nu atît o judecată de apreciere, cît mai ales un program de guvernare.

Echipa perestroikistă, venită la putere în decembrie 1989, susţinea că regimul Ceauşescu se prăbuşise nu pentru că împinsese pînă la ultimele consecinţe slăbiciunile comunismului, ci pentru că, aşa cum denunţase Ion Iliescu pe micul ecran în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, „întinase nobilele idealuri ale socialismului“. În numele acestor „nobile idealuri ale socialismului“, Stalin trimisese la moarte milioane de oameni. Sub semnul celebrei învăţături machiavelice „Scopul scuză mijloacele“, se practicase delaţiunea la scară naţională, îndoctrinarea oarbă, falsificarea trecutului, minciuna ridicată la rangul de politică de stat, cultul personalităţii, festivismul absurd.

Noua echipă n-avea de gînd să renunţe la „nobilele idealuri ale socialismului“. Venită pentru a aplica în România gorbaciovismul din U.R.S.S., ea îşi propunea să modernizeze mijloacele pentru atingerea „nobilelor idealuri“, să le adapteze unei lumi obsedate de respectarea libertăţilor individuale. Vechile mijloace, ale constrîngerii şi ale propagandei grosolane, nu mai erau posibile. Ele trebuiau înlocuite cu mijloacele, mult mai subtile, ale manipulării şi diversiunii, mijloace de atingere a „nobilelor idealuri ale socialismului“ în condiţiile unei aparente respectări a democraţiei. Existenţa „proştilor lui Brucan“ avertiza asupra posibilităţii de a se folosi acum, la scară naţională, mijloacele trasului pe sfoară. Dacă românii se împart în proşti şi deştepţi, neîndoielnic, ultimii îi vor manipula pe primii.

Mitizarea Televiziunii Române

Un rol decisiv în această politică avea să-l joace Televiziunea. Pentru asta, chiar din 22 decembrie 1989, instituţia a făcut obiectul unei intense operaţii de cosmetizare neocomunistă. Aşa zisa Revoltă spontană a folosit o întreagă imagistică revoluţionară. Intrarea în sediul fostului C.C. trimite la luarea Bastiliei sau la asaltul Palatului de Iarnă. Poporul ridicat la luptă (o altă imagine din recuzita revoluţionară) face gesturi luate din istoria prăbuşirilor zgomotoase de regim:

Devastează sediul C.C., identificat drept inima Răului, calcă în picioare sau arde portretele Dictatorului, dă flori soldaţilor, îşi exprimă bucuria de a trăi un moment măreţ.

E descumpănitor să constaţi cît de mult seamănă imaginile surprinse în zilele respective cu cele din filmele proletcultiste despre Revoluţia din 1917 sau despre 23 august 1944. Aceeaşi agitare a drapelelor victorioase. Aceeaşi venire a muncitorilor din foburguri. Aceiaşi soldaţi care ezită să tragă în popor. Aceeaşi cădere a Tiraniei. Şi aceeaşi viaţă nouă care se deschide acum. Singurul element original, cel prin care decembrie 1989 îmbogăţeşte recuzita revoluţionară, rămîn autobasculantele. Revoluţia română ne oferă imaginea, pe cît de puternică, pe atît de gogoliană, a zecilor de autobasculante cutreierînd Bucureştiul în lung şi-n lat, cu mase populare pe platformă, bucuroase c-au răsturnat Tirania, şi cu şoferul la volan, bucuros că poate încălca regulile de circulaţie fără ca Miliţia să-l amendeze. Evenimentele de la finele lui 1989 repetă mecanismul tuturor revoluţiilor: Diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre faţada lirică şi realitatea meschină.

În Tehnica loviturilor de stat, Curzio Malaparte scria că asaltul Palatului de Iarnă, cu care se spune c-a debutat Revoluţia bolşevică, a fost, din punct de vedere practic, complet inutil. Lucrurile fuseseră tranşate, de mult, în culise. În Istorie însă a rămas opereta: salvele de pe Crucişătorul Aurora, matrozii înaintînd prin „gloanţele ucigaşe ale Tiraniei“. Diferenţa funcţionează din plin şi în cazul evenimentelor din decembrie 1989. Luarea cu asalt a sediului C.C., intrarea în Televiziune ţin de spectacolul Revoluţiei. Răsturnarea dictatorului e însă rezultatul unor combinaţii abil mascate de aparenţele spectaculoase: Înţelegerile dintre diferite grupuri de putere din Partid, între Armată şi Securitate etc.

Alături de sediul fostului C.C., Televiziunea beneficiază şi ea de o masivă operaţiune de simbolizare. Astfel, pătrunderea maselor populare în clădire (permisă, din cîte se ştie deja, de Securitate), ocuparea Studioului 4, posibilitatea ca orice cetăţean să vorbească şi să dea din mîini în faţa camerelor de luat vederi, încălcau în chip spectaculos tabuuri anterioare. Tot ce mai înainte fusese interzis era acum permis. Prin astfel de gesturi avea loc ceea ce s-ar putea numi albirea Televiziunii ceauşiste. Ca şi Armata, Televiziunea fusese instrumentul Dictaturii. Se impunea, ca şi în cazul Armatei, o operaţiune prin care populaţia să creadă că Televiziunea a trecut de partea Poporului. Ea fusese a lui Ceauşescu. Acum era a Poporului. Ea nu fusese liberă. Acum era liberă. Nu întîmplător, redactorii, cei care lucraseră pînă atunci la Televiziunea lui Ceauşescu, se grăbesc să pună genericul Televiziunea Română Liberă.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate