Uf, ce căldură! Am ajuns într-un suflet, cât să nu întârzii, zic și eu așa, prea mult, recunosc, la Ateneu. La 13.40 stabilită întâlnirea.

Cu banderola. De o anume culoare

La intrare, un domn mă întreabă din ce grup fac parte. A-ha, deci sunt mai multe. Sunt, da, și de cum am intrat dau cu ochii de o adevărată forfotă, ba din stânga, ba din dreapta, pe scări sau în holul cel mare.

Distincția între grupe se face după ora la care fuseseră convocate. Fac cunoștință cu noile mele gazde și mi se dă o banderolă, neagră, s-o port la mână.

Așa avem toți cei din ansamblul meu. Ca să ne dăm seama că facem parte din acest mic colectiv, de vreo 20 de persoane.

 

Aparatele foto

Numai tineret, asta remarc. Cu echipamentul necesar, înseamnând aparatul de fotografiat, agățat de gât.

Parcă suntem japonezi! Pardon, eu doar cu telefonul mobil. Dar îl țin în buzunar, pentru că am și caietul, și pixul, să-mi notez ce aflu pe parcurs.

La un moment dat m-am simțit aiurea, fiind singurul care își notează de zor, în timp ce colegii de drum se uită ciudat la mine. Probabil și din cauza scrisului meu ”de doctor”.

Ghidul din partea Ateneului, un domn între două vârste, jovial, ne face o scurtă introducere în istoria acestei clădiri. Între timp, privirile zboară în toate părțile, cu tot cu blițurile de rigoare, încât nu după mult timp rămân doar eu cu îndrumătorul.

O idee. Câți o aud?

Dincolo de ani și de nume, apasă pe ideea de solidaritate, în cazul de față referindu-se la Societatea filantropică înființată de Constantin Esarcu, pentru că, iată, un edificiu devenit simbol al statului român apare în urma unei inițiative private.

La vremea respectivă mulți români au urmat îndemnul ”Dați un leu pentru Ateneu!”. Aud cifra de 500.000 de bonuri. De un leu. Vândute în numele acestui deziderat.

 

Selfiuri. Pretutindeni

Solidaritate, zice îndrumătorul nostru, în timp ce se uită în jur și nu știe exact unde sunt ceilalți…

Selfiurile nu mai țin cont de banderola pe care o ai în jurul încheieturii, indiferent de culoarea ei. A hârtiei, zic. Grupulețele se întrepătrund. Se zâmbește larg în dreptul vreunei acolade din marmură.

Apropo de marmură. ”Stucomarmură”, fiind vorba de coloane. Cum adică? Întreb și eu ca necunoscătorul.

Despre o familie. Din Italia

E ceva pe bază de ipsos, dar și cu alte ingrediente tehnice, preparate la vremea respectivă de o familie de meșteri din nordul Italiei. Frații Axerio.

Familia aceasta, aud narațiunea, își continuă și azi tradiția, în satul unde a muncit generații la rând, Rina. Ca să vezi ce înseamnă continuitate în jurul aceleiași îndeletniciri!

Numai că în prezent își axează munca pe restaurarea monumentelor din stucomarmură. Au și o școală pentru formarea de meseriași în domeniu.

 

Despre armătură

Câțiva pereți decojiți, din cauza infiltrațiilor, solicită fără amânare cuvenitele reparații.

Altfel, Ateneul a trecut prin ample refaceri, în 1940, în anii `80, dar și după căderea comunismului.

A rezistat bine la cutremure? Vreau să știu. Explicația e pozitivă. Și asezonată cu structura armăturilor realizate la uzinele pe care le cunoșteam drept ”Timpuri Noi”, fostele ”Lemaitre”, din vremea regilor noștri. Despre care în actualitate mai putem citi doar în cărțile de istorie. Monarhi, industrie…

 

Ascultăm liniștea

Senzația de măreție coboară dinspre cupolă. În sala de spectacole. Uiți să și respiri în fața emoției.

Eroii aleargă de jur-împrejurul nostru, de la daci până la Marea Unire, în fresca pictată de Costin Petrescu.

Culoarea roșie se odihnește în tapițeria scaunelor. Pe scenă o siluetă aranjează notele muzicale, fără să ne bage în seamă.

A cam amuțit tehnologia imortalizărilor. Poate și din cauză că nu ai de ce să-ți agăți cadrele în rotonda eliberată de unghiuri. Ascultăm liniștea.

Și în anii `30?!

Gata, fraților, e de mers mai departe. Programul bătut în cuie ne îndreaptă spre următorul obiectiv, Banca Națională a României. O luăm voinicește prin canicula susținută de umiditatea excesivă, un cockatail din care nu lipsesc noxele, de orice proveniență ar fi ele. A se lua în calcul și claxoanele.

Alt ghid, de astă dată de la Patrimoniu, asigură rigurozitatea pașilor și scurte explicații, de-a lungul traseului. Orașul e un conglomerat de forme betonate, care mai de care căutând să-și depășească vecinii, nu de puține ori într-un mod de-a dreptul hâd.

Uite, poftim exemplu, în spatele Grand Hotel du Boulevard. Noi veniserăm pe Calea Victoriei, privind obiectivul din față. Și ce vezi în totalitatea ansamblului? Cum țâșnește în plan secund un bloc de locuințe, din anii `30. Stricând tabloul oferit de jocul turlelor cu aspect de palat.

 

Ce-a fost…

Trecusem inițial prin dreptul bisericii Kretzulescu, cea care fusese cândva înconjurată de un han mănăstiresc. Cunoscut drept ”Hanul lui Kretzulescu”, după numele ctitorului, mare logofăt. Deși circulă și varianta Crețulescu.

Zidurile vechilor magazine s-au dat la o parte, să facă loc unei construcții care avea nevoie de larg spațiu, Palatul Regal.

Salutasem între timp amintirea vechiului Teatru Național, născut încă de la 1852, bombardat în 1944.

Alo, aici Palatul Telefoanelor! Începuturile stârniseră animozități. Ba că ar fi fost o ”monstruozitate” arhitecturală, ba că zgâria în mod nepermis cerul Bucureștiului.

Catalogul strigat

Încă puțin și am ajuns la destinație. Când colo, ce să vezi, ne grăbisem degeaba. Alte ”batalioane”, care așteptau și ele să intre în lumea banilor, ne trimit la umbră.

Ca atare, ocupăm treptele Palatului Nou al BNR, în lipsa altor formule de odihnă. Sticlele cu apă încearcă să reducă din senzația de sfârșeală.

Din fericire, n-am așteptat mult. Un sfert de oră nu e un capăt de țară. Suntem chemați. Două doamne, la intrare, strigă catalogul.

Nu v-am spus încă. Mă trecusem pe un tabel realizat în prealabil. Deci se știe cine vine și la ce oră. De-aia trebuia să fim punctuali la întâlnirea cu istoria.

Urmează ”aeroportul”. Vreau să spun controlul ca la aeroport. Treci prin poarta magică, fără să ai ceva metal la tine, în timp ce așezi bagajul pe o rampă, verificat electronic. Din toate părțile, cu sau fără uniformă, ochi ageri ne scanează.

 

Sala vocilor mute

Nu mai mergi pe unde vrei, ca la Ateneu. Ținem aproape unii de alții, ba chiar ni se atrage atenția, din când în când, să nu cumva să rămână cineva în urma celorlalți.

Alt ghid ne preia. Cu un text repetat de atâtea ori, încât îmi dau seama de oboseala frazelor.

Aș fi vrut să aflu, însă fără succes, cum s-a realizat efectul acustic extrem de interesant din Sala Ghișeelor. ”Spațiul cu cele mai mari dimensiuni din clădire”. Dacă te afli în centru nu auzi nimic din ce spun cei de pe margine.

Posibila explicație vine de la tavanul care plutește mult deasupra noastră. Laturile superioare ale pereților, curbate, sunt finalizate cu un planșeu din sticlă mată.

Așadar în felul acesta se asigura discreția dalogurilor între funcționari și clienții lor, când aici activitatea era tipică burselor.

 

Vitrina cu 54 de kilograme de aur

Un cronometru invizibil ne grăbește plimbarea. Următoarea etapă se consumă într-o cameră care, în fapt, are pereții din pânză. Îți creează senzația că te afli într-un cort, tapetat în interior cu întreg globul pământesc.

În mijloc, o vitrină cu aur. Patru lingouri și multe monede. Legătura cu harta e logică, fiind odoare de pe toate continentele.

Ca să vezi cât de înșelător e cel mai prețios metal, toată grămada asta, insignifiantă ca volum, cântărește totuși 54 de kilograme.

Stilul lui Ludovic

Poate că și fostul apartament al Guvernatorului ar fi fost de senzație pentru vizitatori, dar nu e deschis ochilor noștri.

Deci șeful cel mare a locuit în Bancă? Și când anume s-a întâmplat asta? ”La începuturi!”, vine răspunsul, misterios. Întemeietorii instituției…

Dar dacă e să rămâi cu gura căscată în arealul Muzeului BNR, n-o faci în fața milioanelor de lei sau de euro, ci în Sala Consiliului de Administrație. ”Cea mai bogat decorată încăpere a Băncii”, apare un nou superlativ.

E drept că nu-ți iei ochii de la masa din lemn masiv, de la scaunele capitonate și de la cele două șemineuri ale căror contururi impozante ar transforma focul în statuie. Toate într-o încăpere care, deși relativ îngustă, îți ordonă sobrietate.

Mobilierul fusese comandat la Paris. Realizat în stilul epocii lui Ludovic al XVI-lea.

Amplul Grigorescu

Nimic nu se compară însă cu impunătoarele lucrări de artă ale lui Grigorescu – ”Rodica la secerat”, din 1894. Eugen Voinescu și al său peisaj, din același an, al Portului Constanța. Atmosfera e întregită de mitologia lui Mercur și Prometeu expusă în două tablouri ale lui George Demetrescu Mirea.

Închei cu remarca optimistă. Vom avea parte de ”Waw” sau ”Uau” ori ”Ups” cu tente culturale. Și pe Facebook, și pe bloguri, vloguri și alte forme. Care, uneori, pot avea și fond…