Trăim într-o lume în care adevărul e mai curând o chestiune de percepție. Și cum din fapte disparate se poate țese la fel de bine orice poveste (fericită sau tristă, după bunul plac al autorului), mai important decât ce se întâmplă cu adevărat este cine ne spune povestea și cum. V-am mai vorbit în aceste articole despre alianța dintre politicienii progresiști, cei mai bogați oameni din lume și presa mainstream. Astăzi vă voi da un exemplu concret- „Republica Germană Bertelsmann”. Ce este această structură, care în vremea Angelei Merkel își extinde practic influența din Germania peste întreaga Europă penetrând până la vârf structurile de conducere ale Uniunii de la Bruxelles?

Firma Bertelsmann s-a înființat încă din 1835 în Germania, la Gütersloh. La început, tipărea imnuri și texte religioase pentru nevoile credincioșilor din regiune. Cu anii, însă, hărnicia și chibzuiala au dat roade și firma a ajuns una dintre cele mai mari edituri din țară când naziștii au ajuns la putere. Conducerea companiei a sesizat imediat oportunitatea și a colaborat fructuos cu noul regim, tipărind literatură nazistă. Războiul s-a terminat însă prost pentru Hitler, iar compania Bertelsmann a fost nevoită să caute

o posibilitate de a se înțelege și cu noii stăpâni ai Germaniei. Așa că a cerut o licență de a publica ziare și cărți, iar autoritățile britanice de ocupație i-au acordat-o. Patriarhul post-belic al companiei, Reinhard Mohn, a ținut minte toată lunga sa existență că e bine să fii alături de cei care conduc, dar și alături de cei care ar putea ajunge vreodată la conducere. În 2009, când a murit la venerabila vârstă de 88 de ani, Reinhard Mohnna lăsat o avere colosală, dar și relații extrem de bune cu toată clasa politică germană. În timpul vieții lui, compania a lucrat și cu dreapta, și cu stânga, Mohn reușind să devină prietenul tuturor cancelarilor care au condus Germania după război. De pe această listă nu lipsește, evident, numele Angelei Merkel.

De altfel, ar fi nu numai nepoliticos, dar și o adevărată prostie pentru un om politic german să respingă dovezile de prietenie ale firmei Bertelsmann și ale influentei Fundații cu același nume.

Grupul este astăzi nu numai o multinațională de prim rang cu 100 000 de angajați și afaceri în toată Europa de la Tallinn până la Atena, dar mai ales o forță a presei progresiste. Printre afacerile sale se numără influentul post RTL, una dintre cele mai mari televiziuni comerciale din Europa, dar și posturi de Radio de pe tot continentul. Corporația are, de asemenea, sub control și cel mai mare editor de cărți din lume Penguin Random House, unde publică autori de toare genurile, de la Michelle Obama la Dan Brown și Jamie Oliver. 25 la sută din acțiunile prestigiosului ziar Der Spiegel aparțin de asemenea trustului. În ciuda puterii financiare colosale pe care o are la dispoziție (anul trecut, firma a avut o cifră de afaceri de aproape 18 miliarde de euro și un profit de peste 1 miliard), văduva lui Reinhard Mohn, Liz, și-a păstrat și modestia, și politețea. Mai ales când vine vorba de relațiile pe care le are în lumea politică. O fi banul ochiul dracului, dar se cere protejat cu frică, dacă nu de Dumnezeu, măcar de Cezar.

Fundația Bertelsmann Stiftung (înființată inițial pentru ca moștenitorii firmei să nu fie nevoiți să o vândă pentru a plăti taxele datorate statului) cheltuiește sume imense pentru a putea pune la dispoziția guvernului german expertiză în orice domeniu- de la politica externă, la cea financiară. Are banii necesari, mai ales că 80.9 la sută din companie îi aparține în acte. Recent, de când establishmentul european este amenințat de ascensiunea forțelor populiste, naționaliste și eurosceptice, Fundația Bertelsmann Stiftung și-a oferit serviciile. Dă o mână de ajutor și birocraților de la Bruxelles. Mai precis, ajută “Comisia să își îmbunătățească vizibilitatea publică și ceea ce de Aart Jan de Geus (fost ministru olandez al muncii și fostul șef adjunct al OCDE n.r) numește „poziționarea”. O parte a inițiativei implică o serie de evenimente interactive cum ar fi "Dialogul cetățenilor UE", care aduce europeni obișnuiți în dialog cu înalți oficiali UE, precum Selmayr și primul vicepreședinte al Comisiei, Frans Timmermans”, scrie site-ul Politico.

Dar conducerea consorțiului Bertelsmann știe că prietenii politici au câteodată memorie scurtă și te lasă uneori la greu. Ca să-și apere investițiile, dar și să promoveze ideile progresiste atât de profitabile în afaceri, trustul german a început să-și ajute oamenii de casă să ocupe funcții în structurile europene. Cel mai potrivit exemplu este Martin Selmayr. Potrivit Politico, acest domn inteligent a lucrat ani buni ca principal șef de lobby al lui Bertelsmann la Bruxelles. Acum, s-a alăturat Comisiei. Mai întâi ca șef al staff-ului președintelui Juncker, apoi ca secretar general al Comisiei Europene, o funcție extrem de importantă. Dar sunt o mulțime de oameni politici de la Bruxelles care au relații cu puternica firmă germană sau măcar participă constant la acțiunile fundației- de la președintele Juncker (prieten personal cu Liz Mohn) la Frans Timmermans, candidatul socialist la funcția de președinte al Comisiei Europene. Faimoasa Viviane Reding face și ea parte din grup, numai că a ales să renunțe deocamdată la politica de la Bruxelles și să se alăture fundației germane. Exemplele ar putea continua, dar nu e nimic deosebit. Jurnalistul Thomas Schuler a publicat în 2010 o carte întreagă despre implicarea Bertelsmann în politică. De acolo am preluat și eu sintagma din titlul articolului “Bertelsmann Republik Deutschland” Dar corporația germană nu este singura aflată în relații extrem de strânse cu establishmentul european. Nici rotația cadrelor din politică în afaceri și viceversa nu este vreo invenție a concernului german. Nu e o noutate nici măcar faptul că puternicele firme care l-au sprijinit pe Hitler au trecut, cu arme și bagaje, după război în cealaltă barcă. Problema majoră aici nu este că între factorii de decizie politică și marile corporații există legături neprincipiale (acest lucru ar trebui mai întâi demonstrat) , ci că din „câinele de pază al democrației”, presa s-a transformat în cel mai de temut apărător al celor care ne conduc. Și nu e vorba numai de televiziune, ci și de ziare, cărți și chiar muzică. Marea lor majoritate promovează aceleași valori, de parcă chiar ar fi adevărul absolut și nu otrava unei ideologii extremiste (marxismul cultural, în speță). Ar mai fi multe de spus, dar e sfârșit de săptămână și sunteți probabil obosiți.

Ar trebui să vă relaxați cu ceva mai distractiv. De pildă, ați putea... Nu, nu deschideți televizorul... Nici la cinema nu vă recomand să mergeți. Încercați să răsfoiți o carte, dar să o alegeți cu grijă. N-ar strica să fie mai veche, cât mai veche! De preferință dinaintea revoluțiilornbolșevice și sexo-marxiste care încă ne distrug viața.