Evenimentul Zilei > Social > Reporter în Apuseni! Blăjeni, satul unde Horea şi Iancu vor fi îngropaţi a doua oară
Reporter în Apuseni! Blăjeni, satul unde Horea şi Iancu vor fi îngropaţi a doua oară

Reporter în Apuseni! Blăjeni, satul unde Horea şi Iancu vor fi îngropaţi a doua oară

Domnul profesor. Pun accent pe imaginea sa mai întâi. Înalt, lat în spate, cu privirea dârză. Ţi se uită în ochi şi te cumpăneşte. Apoi îi auzi vocea baritonală. Are lecţia pregătită. La cei 82 de ani ai săi, Gheorghe Ştefan e deja o legendă a Blăjenilor

Apusenii sunt ei munţi fermecători în peisaj şi legende. Dar locuitorii lor apar mai presus de orice înaintea călătorului.

„Nu se poate să străbaţi dorul Crişului Alb fără să stai de vorbă cu domnul profesor”, aud în jurul meu poeticul sfat.

La catedră timp de 58 de ani

Cei care rostesc aceste cuvinte, „domnul profesor”, o fac cu emoţie şi nesfârşit respect. Pentru un om care a stat 58 de ani la catedră.

Cei mai mulţi, 37, chiar la şcoala din centrul satului său. Unde a şi cerut, încă din tinereţe, să lucreze. Căci, îmi zice, de pământul şi de casa lui nu s-a desprins niciodată.

Profesor de Istorie şi de Geografie. Agale îşi găseşte locul în fotoliu, pe prispa casei sale. Pe care cu mâinile lui a construit-o cândva. Îşi începe, în cuvinte bine cumpănite, povestea. E dascăl în fiecare virgulă pe care mi-o transmite, în fiece respiraţie.

Nu s-a desprins de satul lui

S-a născut în 1936, în Blăjeni. Facultatea de Istorie o absolvă la Timişoara, iar pe cea de Geografie la Bucureşti. A predat cinci ani în Criş. Şi 11 ani în Gura Barza. Pe urmă în localitatea sa de baştină. Până a ieşit la pensie, în 1988. Dar până în 2003 nu a plecat din faţa elevilor săi.

Să părăsim lumea cifrelor. Pentru că la altceva vrea să se refere. Istoria localităţii sale. Lecţia începe.

„Comuna noastră participă la patru evenimente mari”, spune cel care este şi autor al monografiei locale.

A stat de vorbă, ani la rând, cu bătrânii satului, de la care a cules preţioase nestemate asupra trecutului, ascunse în lăzile de zestre.

Răscoala lui Horea

A fost mai întâi răscoala lui Horea. Se întâmplă ceva în satul lui, în ziua de 4 februarie 1784. Pe dealul Păltinei. Aici se întâlnesc trei conducători ai revoltei. Cloşca, Crişan şi Ionuţ Horea. Întreb cine e Ionuţ. E fiul lui Horea. Fiul său avea pe atunci 18 ani.

„ Despre el nu se scrie în cărţile de istorie”. În momentul respectiv Horea, tatăl, se afla pe Valea Ampoiului, adunând o bună parte din oastea ţărănească.

Aici, pe dealul Păltinei, Crişan, Cloşca şi Ionuţ rostesc legământul de-a lupta până când li se va face dreptate moţilor.

Vreau să ştiu ce s-a întâmplat după răscoală cu Ionuţ. A plecat în Banat. Acolo ar fi rămas toată viaţa. De aceea i s-a pierdut urma în izvoarele scrise.

Mormintele de pe dealul Brânduşelor

Blăjenarii participă în timpul răscoalei la „aprinderea castelului de la Crişcior”. Ei sunt conduşi de Nicola Bibarţ, căpitan în oastea lui Horea. Grupul lor ajunge până în apropiere de Deva, unde era tabăra de bază a răsculaţilor.

Vine ziua de 11 noiembrie. Horea spune oamenilor lui să meargă la casele lor. Venise frigul şi nu erau îmbrăcaţi pentru iarnă. Armata maghiară îi urmăreşte pe cei aflaţi în retragere, atacându-i în apropiere de Blăjeni, la Mihăileni.

„Aici are loc o luptă mare”. Au căzut 84 de blăjenari. Sunt îngropaţi pe dealul Brânduşelor. Mormintele lor se mai văd şi azi în acel loc.

Despre Nicola Bibarţ aflu că e înmormântat în cimitirul de lângă biserica din Plai. E un sat aparţinător de comuna în pragul căreia mă aflu.

Prietenul lui Avram Iancu

Al doilea moment important din istoria acestei localităţi e legat de revoluţia din 1848. Profesorul Gheorghe Ştefan îmi spune că informaţiile pe care mi le va da în continuare le-a cules cu mult timp în urmă de la un bătrân de 96 de ani care se numea Mic Solomon. Şi că, la rândul lui, cunoştea întâmplările acelea de la cei din neamul lui Nicola Bibarţ.

Avram Iancu a venit adesea în Blăjeni, înainte de revoluţie. Avea un prieten, preot, pe care îl chema Grigore Ciocan. Casa lui Grigore era în vale, aproape de locul în care e azi gospodăria unde am ajuns eu, la domnul profesor. Locul acesta e cunoscut de localnici drept Popeşti. Tocmai pentru că aici a fost demult locuinţa preotului.

Iancu venea pe drumul dinspre Păltinei, „pe plai în sus”, trecând prin Padeş, coborând în cele din urmă spre satul prietenului său.

Adunarea de împăciuire

În vremea când făcea meseria de avocat, Avram Iancu ajunge pe meleagurile acestea şi cu o misiune oficială. O împăciuire între satele Sohodol şi Blăjeni. Oamenii nu se înţelegeau cum să împartă păşunea. Adunarea între cele două comunităţi are loc pe dealul Bărbosu, în satul Budeşiţa.

Alt capitol despre Iancu e legat de locurile în care s-a ascuns, după revoluţie. Husarii îl urmăreau. El îşi găseşte refugiu în câteva peşteri, între care şi cea care până azi îi poartă numele, aflată la 15 kilometri de Blăjeni.

Se ştie precis că Avram Iancu s-a ascuns, după înfrângerea revoluţiei de la 1848, într-o peşteră care azi îi poartă numele, din apropierea Blăjenilor

Peştera lui Iancu

Dacă în alte părţi sunt mai degrabă legende, în schimb despre peştera lui Iancu datele sunt precise. „Femeile din Blăjeni i-au dus tot timpul mâncare”, cât a stat ascuns în acea cavernă. Greu de spus dacă a stat acolo zile sau luni. Asta nu se va cunoaşte niciodată.

Biserica din apropierea satului Plai asunde ea însăşi o poveste. În cimitir este înmormântat Nicola Bibarţ, căpitan în oastea lui Horea, conducătorul blăjenarilor

Jertfa din propria familie

În centrul acestei comune, aflată în judeţul Hunedoara, se află un monument care aminteşte de jertfa zecilor de blăjenari în timpul Primului Război Mondial. E al treilea eveniment major la care profesorul Ştefan face referire. Cât despre al patrulea, acesta atinge, prin sânge, chiar familia sa. Tatăl lui, pe care îl chema tot Gheorghe Ştefan, şi-a dat viaţa pe câmpul luptelor din Al Doilea Război Mondial, la Cotul Donului, în dreptul localităţii Rispotov. Abia împlinise 30 de ani. „Aveam atunci patru ani şi fratele meu şase ani”. Din acest sat au plecat la luptă 15 bărbaţi şi numai trei s-au întors.

Amintiri. Şi atât

„Când eram copil părinţii mei aveau 25 de oi”. Şi nu doar atât. Nu era familie să nu aibă câte o pereche de boi. Satul Vulcan, aparţinător acestei comune, avea 46 de vărarniţe. Erau cuptoarele din care se obţinea varul. Acum nu mai e niciuna. Mai erau şi 44 de mori de apă, unde se măcinau grânele. Toate au disparut. Îmi dau seama că pe aceste locuri timpul păcii a fost cel puţin la fel de rău ca războiul, ştergând de pe faţa pământului tradiţiile. Ba chiar mai mult, un anume stil de viaţă.

Grâul de pe dealuri

Îşi trage omul meu sufletul, pentru moment, ca într-o pauză între două capitole ale unui volum al vieţii. Dacă despre lupte am vorbit atât, hai să vedem ce s-a întâmplat pe aceste locuri în timpurile de pace. Deşi văd în jurul meu dealuri semeţe, pe care pădurea se caţără cu greu, aflu că taman acolo se cultivau, demult, cereale. Cum, mă minunez, pe coasta lor atat de abruptă? „Chiar aşa”, sunt asigurat. Grâu de vară, alac sau ovăz, cum i se mai spune, secară şi orz, acestea din urmă în cantităţi mai mici. Erau şi foarte mulţi pomi fructiferi. Meri, pruni şi în special cireşi. Rodul merilor şi al prunilor îl poţi vedea şi azi la tot pasul.

Un cal alb şi un cireş

„Noi suntem moţi crişeni”, iată-le definiţia. Agricultori din vechime. „Nu am fost axaţi pe meşteşuguri, ca moţii de dincolo de dealuri”. Vrea să spună mai spre centrul Apusenilor, faţă de sudul în care îmi parcurg şi eu paşii. Agricultorii dintre munţi mergeau la târguri, în Abrud, Brad şi Câmpeni, fiind vestiţi pentru fructele lor. Cireşele defilau, în special. Era o vorbă aici, anume că esti blăjenar dacă ai un cal alb şi un cireş în curte.

De patru ori mai puțini locuitori față de perioada interbelică

Şi asta încă nu e totul. Astăzi comuna are puţin peste 1.000 de locuitori, în comparaţie cu cei 3.800, în anul 1938. Şi când te gândeşti că dintr-un capăt la altul al localităţii parcurgi 17 kilometri!

Dezastrul cel mai mare se vede în privinţa învăţământului. Cu zeci de ani în urmă erau şapte şcoli primare, în tot atâtea sate aparţinătoare. Plus două gimnazii. Cu excepţia celei din centrul comunal, toate au dispărut, din cauza reducerii numărului de elevi.

Că tot începe acum noul an şcolar, îl întreb pe profesorul Gheorghe Ştefan câţi copilandri vor mai veni acum, în 10 septembrie 2018, la chemarea clopoţelului local. Îmi răspunde, aproape cu lacrimi în ochi, 12.

Dascălul a mai fost invitat şi acum, şi în anii din urmă, la şcoală, la deschiderea oficială a cursurilor. Nu s-a dus. Mi-a spus că îi face rău să vadă pustietatea din jurul său.

Unde sunt vremurile în care numai în şcoala din centru erau zece profesori şi învăţători?!

În 2003 încă existau trei clase, fiecare cu câte 12 elevi. Se simţea de pe atunci fiorul declinului demografic.

„Din leatul meu am mai rămas eu şi cu un profesor care locuieşte acum în Alba Iulia, Emil Jurca”.

Oamenii se mută spre vale

E drept că mai sunt copii, nu mulţi însă, prin satele risipite peste dealuri. Aceia sunt mai mari, iar părinţii îi duc direct la gimnaziala din oraşul Brad, scăpându-i astfel de calvarul noroitelor drumuri, prin pădurile care alunecă pe marginea prăpăstiilor.

Multe familii s-au mutat cu totul spre vale, în Crişcior sau în Brad. „Aproape jumătate din populaţia Crişciorului e formată din blăjenari”.

Asemeni întregii zone a Munţilor Apuseni, şi în Blăjeni dealurile au rămas pustii, puţin peste 1.000 de sufl ete trăind într-o comună întinsă pe 17 kilometri

Posibila comasare

Păcat de şcoala din Blăjeni! Mare, cu şase săli de clasă, grădiniţă, sală de sport. Au mai rămas doar o educatoare şi un învăţător. Ştie precis cel care i-a fost director, până la pensionare,

„Cred că peste cinci ani şcoala noastră se va desfiinţa”.

Prevede că însăşi comuna sa are zilele numărate. La viitoarea reorganizare administrativă se va contopi cu altă comună, Buceş, noua entitate administrativă având centrul în cea de-a treia localitate componentă, Crişcior.

Felicitări din toate zările

Dar vezi că oriunde s-ar fi dus blăjenarii, în ţară sau în alte părţi ale lumii, pe profesorul lor nu l-au uitat. Când a împlinit 80 de ani, ziua lui de naştere fiind pe 2 iulie, Gheorghe Ştefan a primit mii de mesaje de felicitare, sub toate formele, de la reţelele de socializare ale copiilor şi nepoţilor săi, până la scrisori.

„V-au iubit mult elevii, domnule profesor”, constat.

Îmi zice că, pe vremea când era la şcoală, unii ţânci îi spuneau aşa. „Noi putem să stăm şi pe drum, că tot vă auzim cum predaţi”. Se refereau desigur la vocea sa tunătoare. Dar nicidecum aprigă.

O întrebare cât reforma învăţământului

Ce înseamnă să fii profesor? Am mai pus întrebarea asta şi altor dascăli cu mulţi ani de catedră în spate, pe care i-am întâlnit peste tot, prin ţară. Iată că acum e rândul gazdei mele din Apuseni să răspundă.

Un singur cuvânt rosteşte. „Vocaţie”.

La ora actuală e discuţia, interminabilă, despre manuale. Importanţa şi conţinutul lor. La care dascălul îmi răspunde repede, chestionându-mă, retoric. „Ce rost ar avea să citesc elevilor din cărţi? Eu ce sunt?”. Modul lui de lucru a fost bazat pe dezbatere. Spunea copiilor anumite lucruri, apoi îi îndeamna să pună întrebări. Căci numai aşa orice fel de probleme, indiferent de natura lor, erau lămurite.

Lecţii în toată ţara

Dar lecţiile nu se desfăşurau doar în şcoală. A plecat adesea, alături de învăţăceii lui, în toată ţara. Să le arate munţi şi văi, ape repezi, că doar era vorba despre Geografie. Să le descrie, pe viu, locurile încărcate cu faptele de eroism ale înaintaşilor, ca să înveţe Istoria. Învăţătura de căpătâi pe care a transmis-o tuturor generaţiilor a fost despre locul în care au văzut lumina zilei. Este exact descrierea pe care mi-a expus-o şi mie acum.

Fără răspuns

„Ei, domnule profesor”, îi zic la final. „Toate au fost şi vorbim mai mult la timpul trecut. Sat, elevi, şcoală, obiceiuri. Peste ani, pe aceste plaiuri, cine şi cui va mai vorbi despre Iancu şi Horea?!…”

Aceasta e zona cunoscută drept „Popeşti”, unde Avram Iancu venea adesea la prietenul său, părintele Grigore Ciocan. „Popeşti”, adică aici a fost cândva casa popii

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: