Secularele meserii nu dispar, în ciuda felului în care sunt catalogate, ci îşi redescoperă utilitatea. Un exemplu este şindrilarul. Dacă altădată îl chemau oamenii de prin sate, să le acopere sălaşurile cu aripi de lemn, azi meşterul e în atenţia muzeelor etnografice în aer liber, asigurând întreţinerea perlelor arhitectonice salvate de la pieire.

De prea mult timp nu se mai auzise de şindrilari în Apuseni. Până în urmă cu zece ani, când Ştefan Dorel a învăţat meseria de la un bătrân cioplitor din apropiere de Alba Iulia.

Pe urmă şi-a luat un discipol, pe Dorin Butuca, şi împreună au încropit atelierul în care feliază buştenii din brad ori stejar.

Etapele prelucării

Stând alături de ei, în şopronul în care numai aşchiile deranjează liniştea, Ştefan îmi explică operaţiunile. S-a urcat pe un cal, aşa i se zice, în fapt o bucată de scândură sprijinită în patru picioare ţapene, cu un fel de cleşte în locul capului.

Între fălcile acelea e zdravăn prinsă tăietura proaspătă, lăptoasă, cu unghiuri drepte, pe care omul o mângâie într-un agale finisaj, ajutându-se de mezdreală, i-aş spune aţă metalică.

Ce văd acum e partea finală. Butucul fusese curăţat de scoarţă, tăiat pe o lungime între 45 şi 50 de centimetri. Depinde de cât de lungi vor fi spetezele.

Burdihanul acesta deci e retezat în două şi feliat precum pâinea, foiţă după foiţă, aproape transparente în delicateţea lor. Pentru misiunea asta ai nevoie de cuţitoaie. O lamă destul de lată, ascuţită, din fier. 

Chiar şi 800 de bucăţi pe zi

Sunt două feluri de şindrile obţinute în atelierul în care am poposit, din comuna Blăjeni, judeţul Hunedoara. Prima variantă e simplă. Un dreptunghi şi atât. A doua are, într-o latură a sa, un şanţ. E cu horj, i se zice. Rolul şanţului e să facă legătura cu o surată de-a sa, obţinîndu-se un corp comun. Şindrila dublă.

Câte bucăţi faceţi? Ştefan nu se opreşte din lucru, dar îmi răspunde. Chiar şi câte 800. Pe zi. Se referă la cele simple. Ritmul e alert atunci când le vin comenzi mari, iar termenul trebuie respectat. Îmi arată o stivă cu 10.000 de exemplare. Gata să ia drumul spre Sibiu.

Satele muzeale şi meşterii lor

De aici încolo povestea capătă mai multă substanţă, întrucât constaţi că meseria de şindrilar, a cărei soartă se prelingea iremediabil către paginile cărţilor de istorie, se trezeşte totuşi la viaţă.

O să spuneţi că azi lumea îşi acoperă casele, chiar şi cele de la ţară, cu materiale moderne. Uite că interlocutorii mei şi-au găsit, chiar şi în acest context, utilitatea. Dar pentru altfel de sate. Cele cu caracter muzeal.

Tradiţiile arhitectonice şi-au aflat tocmai în vetrele muzeale ultimul bastion al supravieţuirii lor. Aproape că nu e judeţ care să nu aibă o asemenea oază, formând comuniunea pereţilor, acoperişurilor, mobilierului şi acareturilor de toate felurile. Salvate în ultima clipă de la sigura dispariţie. Vedem cum lemnul se retrage azi din faţa betoanelor şi termopanelor.

Numai dacă te uiţi la Asociaţia Muzeelor în Aer Liber constaţi că sunt 19 membri, ca să îţi dai seama nu doar de amploarea fenomenului. Dar să te gândeşti şi la câţi etnografi au pus suflet, în timp, pentru formarea şi întreţinerea acestor deloc simple angrenaje.

Ei bine, menţinerea în bună stare a gospodăriilor cu amprentă seculară are nevoie de meşteri care cunosc în detaliu tiparele şi uneltele din vechime. Fiecare pe câte o secţiune anume. Orice casă, cu tot cu ce e în interior şi în jurul ei, necesită mâini dibace pe un anumit segment. 

Cele două gazde ale mele din Blăjeni colaborează, de ani buni, atât cu Complexul “Astra” din Sibiu, cât şi cu muzeele etnografice din Brad şi Băiţa. Dar li s-a impus de la bun-început regula de bază. Anume de-a nu se îndepărta, nici măcar cu un fir, de la învăţăturile, în materie constructivă, lăsate din vechime.

Şindrilă faceţi? Şindrilă. Apoi întocmai ca moşii şi strămoşii noştri să vă respectaţi meseria. Altfel,’coperişul nu se integrează în structura vetrei, cum e ea admirată de vizitatorii muzeului etnografic.

Fotbalist, electrician, şindrilar

Nu-i dau lui Ştefan Dorel vârsta pensionării, deşi îmi garantează că a lucrat o viaţă ca electrician.

Mersul lui, greoi, contrastează cu statura zveltă. Explicaţia se leagă de un accident din tinereţe. A jucat folbal la echipa “Aurul” Brad, în Divizia D, cum era pe atunci împărţit campionatul intern.

La 19 ani i-a sărit piciorul, în termen neaoş. De atunci trăieşte cu proteză. Asta nu l-a împiedicat să muncească. Ba chiar să dorească să înveţe şi altceva, indiferent de anii pe care îi are în spinare.

Timpul şi rostul său

Vizita mea se îndreaptă către ultimele întrebări. Cât costă şindrila? Varianta simplă ajunge la 80 de bani, pe bucată. Cealaltă, cu şanţ, cel mult doi lei.

Reversul situaţiei e legat de costul materiei prime, între 4.000 şi 5.500 de lei pe metrul cub de lemn. Furnizorii nu te lasă, în schimb, să alegi partea mai bună din copacii valorificaţi, adică mijlocul, lipsit de noduri, considerat esenţial în calitatea produsului finit.

Pentru tânărul Dorin Butuca meseria de şindrilar reprezintă viitorul. Aici, în sat, alt rost nu ai, în afară de a munci cu ziua, pe unde apuci. La rândul rău, Ştefan Dorel e încântat că de braţele şi de iscusinţa lui încă mai e nevoie.

Cei doi bărbaţi îşi văd, în gândurile lor, de treabă. Timpul Apusenilor are propria lui curgere.