Cei care se plâng că Biserica Română nu „a dat” mulți sfinți, făcând comparații cu alte biserici, trebuie să li se spună că aceasta a devenit autocefală abia în 1885. Primele canonizări ale unor români s-au făcut, padoxal, în cea mai cruntă perioadă a comunismului: Sinodul a decis în 1950 trecerea în rândul sfinților a opt trăitori vrednici, iar proclamarea oficială a fost făcută în 1955.

De atunci încoace numărul lor a ajuns să depășească o sută, răspândiți de-a lungul întregului calendar bisericesc. Trebuie arătat de asemenea că numai Dumnezeu cunoaște numărul tuturor sfinților. 

Potrivit Hotărârii Sfântului Sinod din 1991, în Duminica Sfinților Români sunt pomeniți: 

„- Sfinții ierarhi, preoți și diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârșit mucenicește și au mărturisit și au apărat cu jerfelnicie credința ortodoxă, neamul și țara noastră;

– Sfinții cuvioși și cuvioase care s-au săvârșit trăind deplin viața călugărească și care, prin pilda vieții lor și prin rugăciune, au hrănit
duhovnicește pe toți dreptcredincioșii;

– Sfinții martiri din orice treaptă harică sau stare obșească și toți aceia care prin pătimirile și sângele lor martiric au primit cununa
sfințeniei:

– Sfinții români uciși de oștile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum și cei care au căzut în luptă cu aceștia
sau în amară robie pentru credință, Biserică și neam;

– Sfinții care s-au săvârșit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinței, a Bisericii Ortodoxe și a binecredincioșilor ei fii; 

– Toți ceilalți sfinți creștini ortodocși români din toate timpurile și de pretutindeni, știuți și neștiuți, care au sporit în dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii și a virtuții creștine, pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieții.”