La Librăria Cărturești, din Centrul Capitalei, unde principalul miros e de Facebook, deoarece localul e frecventat cu precădere de june și juni care nu cumpără nimic (obosesc dacă trebuie să citească mai mult decît un SMS), dar intră că-i cool să fii văzut aici, există un despărțămîntspecial, de lucrări dedicate Regelui Mihai.

Sînt multe cărți pe rafturi. N-are nici un rost să le cumperi pe toate. E de-ajuns să citești una, pentru a-ți spune că le-ai citit pe toate. Pentru că toate nu sînt rodul inteli genței curioase, dispuse să judece obiectiv, ci rodul trăirilor, mai precis al unei singure trăiri:

Admirația, împinsă pînă la leșinul suspinînd, față de subiect, Regele Mihai. Regele Mihai a fost o personalitate complexă și contradictorie.

Dintre toate aspectele acestei personalităţi, definitorie mi se pare cea de personaj-martor, dar și făcător de Istorie.

Voind odată să pun o picătură de lămîie într-o emisiune grețos de dulce despre Regele Mihai, am zis, glumind, că Majestatea Sa ar merita nu numai interesul, dar și admirația noastră, pentru că l-a cunoscut pe Mareșalul Antonescu. N-am zis, ca să nu rănesc monarhismul celor din platou, că l-a și închis în cămara de timbre a lui taicăsău. Am zis doar că Regele Mihai, ajutat și de Dumnezeu, a supraviețuit fizic tuturor marilor personalități ale istoriei noastre și ale Istoriei europene, pe care le-a cunoscut. Nu numai că le-a cunoscut, dar a și făcut cu ele Istorie.

Din acest punct de vedere, ar fi interesant de știut dacă Regele Mihai a ținut un Jurnal sau dacă și-a scris memoriile. Precizez asta, deoarece toate interviurile date de Regele Mihai după 1947 sînt lipsite de orice relevanță ca document istoric. De la întrebările care nu sînt întrebări, ci niște trîntiri cu capul în țărînă, urmate de o tîrîre în coate și genunchi pentru a pupa papucul interlocutorului, pînă la răspunsuri care nu sînt răspunsuri, ci niște ridicări maiestuoase din umeri, interviurile, chiar și cele de o carte, date de Rege sînt din punct de vedere documentar nule. Pentru a afla adevărul despre Audiența Mareșalului din 23 august 1944, am citit cu creionul în mînă toate referirile Majestății Sale la acest moment. Nu mi-a fost de nici un folos. Regele, unul dintre cei trei participanți la acest moment istoric, își schimbă radical mărturiile asupra unor fapte exacte, de la o perioadă istorică la alta, în funcție de interesele sale politice. După 1990, de exemplu, în climatul favorabil Mareșalului Antonescu, Regele nu mai e, ca în interviurile anterioare, dușman al lui Ion Antonescu, pe care-l prezintă la audiență într-o lumină caldă. Cînd climatul se schimbă, și varianta în piatră a Mareșalului e spartă cu ciocanul bolșevic, Regele are din nou o părere proastă despre cel cu care a condus România în anii Războiului Sfînt. Regele Mihai a fost unul dintre cei mai privilegiați martori ai Istoriei românești.

Din nefericire, pînă acum n-am beneficiat de fructele unei asemenea ipostaze. De aceea nu pot decît să deplîng faptul că pînă acum în spațiul public n-a circulat nici măcar un zvon despre vreun jurnal ținut în secret de Rege, despre vreun manuscris pus la păstrare pentru a fi publicat doar după moarte sau despre vreun interviu veritabil, sincer, dureros de sincer, cu Majestatea Sa. Ar putea exista un asemenea document? Ar putea.

Sînt însă sigur că dacă ar exista, el nu va vedea niciodată lumina tiparului, deoarece moștenitorii, așa cum au procedat cu fizicul Majestății Sale, în ultimii ani, i-au arestat și memoria, din motive lesne de înțeles dacă ne gîndim la Interes.

Regele Mihai n-a fost numai un martor al Istoriei. A fost și un făuritor de Istorie. Aceasta e, după opinia mea, dimensiunea care justifică în chip corect emoția națională stîrnită de vestea morții sale.

Dacă a fost făuritor de Istorie, dacă a fost așadar un personaj istoric, cum se explică faptul că tot ce s-a scris pînă acum despre Rege merită doar coșul de gunoi prin nota definitorie de maculatură peste care s-au așternut doar dulcegării de Cult al Personalității în varianta sa duioasă? Se explică foarte simplu.

Discutînd despre ce scriem fiecare dintre cei care colaborăm la Evenimentul zilei despre Regele Mihai, Dan Andronic m-a prevenit că el se va ocupa de Regele Simbol sau, cum zice mai tînărul meu confrate, de Regele de Poveste. Dan Andronic a pus punctul pe i. De la plecarea din țară în 1947 și pînă azi, Regele Mihai n-a fost văzut o clipă altceva decît o un simbol.

Un simbol nu al personalității făuritoare de Istorie, ci un simbol al Victimei, al Mioriței care behăie la Istorie. Regele Mihai n-a fost judecat niciodată pînă acum în chip științific ca personaj istoric, cum s-a întîmplat și se întîmplă cu toate marile personalități din trecutul nostru, toate supuse judecății critice, indispensabile în fixarea unui loc și a unui rol, ci doar ca Victimă a cuiva sau a ceva. El a fost rînd pe rînd simbolul Victimei lui Antonescu, a lui Stalin, a lui Ion Iliescu, și în fine a propriei familii. Nici o carte dintre cele dedicate lui Mihai I nu e scrisă altfel decît cu mînie și cu lacrimi. Cu mînie față de cei care l-au oprimat pe bietul Rege. Cu lacrimi față de destinul tragic al Regelui.

Se înțelege în acest context că aprecierea Regelui cu mijloacele iscodirii istorice, cu acea obiectivitate pe care Xenopol și-o dorea în aprecierea lui Alexandru Ioan Cuza (să scrii despre un contemporan ca despre un faraon, așa de rece să fie judecata), a fost practic imposibilă. De aici, multitudinea de legende suspinînde, unele chiar de telenovelă, care țin locul adevărului istoric despre diferite momente și perioade din destinul Regelui Mihai ca personaj istoric.

Așa s-a ivit și s-a răspîndit în spațiul public legenda despre trîntirea ușii de către Vîșinski în audiența din 27 februarie 1945, trîntire în urma căreia Regele a acceptat să-l desemneze pe Petru Groza cu formarea Guvernului. Istoricii serioși au arătat cu documente că lucrurile n-au fost așa, că această legendă a fost creată și întreținută din nevoia de a-l păstra pe Rege ca pe un simbol al Victimei Ocupantului Sovietic.

Au fost luate în seamă aceste adevăruri spuse și demonstrate de istorici? Firește că nu. Ele au fost imediat supuse terfelirii pe motiv că fac jocul comuniștilor, al Moscovei, al lui Ion Iliescu, dar mai ales al dușmanilor Monarhiei, cînd abia adevărul istoric și nu legenda ne poate da o imagine adevărată a bărbăției lui Mihai I în vremurile cumplite de după ocupația sovietică. Vremuri în care el, Regele, a trebuit să joace pe sîrmă pentru a mai micșora, fără a duce la fatala debarcare sau chiar executare, cum s-a întîmplat cu Regele bulgar, din nenorocirile dorite de Moscova pentru România. 

O legendă de tot hazul e și cea care explică acceptarea Abdicării prin șantajul cu uciderea a o mie de studenți, legendă spulberată chiar și fără a cere dovada c-a fost un șantaj: Simpla trecere în revistă a Situației noastre în decembrie 1947, situația unei țări demult lăsate de Occident dincolo de cortina de fier ne dezvăluie că prezența unui monarh în fruntea unei țări comuniste era deja o aberație. Să ne imaginăm cum i-ar fi stat lui Mihai I să fie Regele unei țări care ar fi făcut parte din Tratatul de la Varșovia. Astfel că forțarea abdicării a fost un cadou făcut Regelui de comuniști, și nu o lovitură. L-au salvat de la ridicol.

Imposibilitatea de a scrie despre Regele Mihai altfel decîtca despre o icoană făcătoare de minuni, un fel de reverențe infinite ale condeiului, a făcut ca nici unul dintre momentele controversate din destinul Regelui, și, prin asta, al României, să nu fie supus judecății nemiloase, dar drepte a Istoriei. Nu s-au stabilit pînă acum, ca să dau doar cîteva exemple, rolul și locul lui Mihai I în Trecerea Nistrului, în actul de la 23 august 1944, în cucerirea puterii de către comuniști sau locul și rolul său în istoria postdecembristă.

Abia acum, de fapt nu imediat, ci după un timp, faptele lui Mihai I ca personaj istoric vor putea fi cercetate și judecate cu obiectivitate.

Despre cel care moare Biserica spune că merge la Judecata Tatălui. În cazul Regelui Mihai trebuie să adăugăm: Și la Judecata Istoriei!

N. B. Pînă cînd Regele Mihai va ajunge la Judecata Istoriei, nu pot să nu remarc, amuzat și nu uimit, pentru că mă așteptam la așa ceva, declanșarea de către vestea morții a Concursului național de jelit și de supraevaluare a celui dispărut, potrivit învățăturii Despre morți mai mult decît bine. Pentru români, gestionarea evenimentului care e moartea Regelui va fi un nou examen căzut la ceea ce Occidentul luminat numește păstrarea măsurii în exprimarea publică a unei trăiri, chiar și cînd aceasta e de telenovelă.