Geneza prezentului PSD n-a avut loc ca urmare a unei împreunări firești ci, dimpotrivă, ca o consecință a unui divorț cu scandal între parteneri de același sex/gen. Petre Roman s-a ales acronimul partidului, iar Ion Iliescu a câștigat războiul

În 6 februarie 1990 a fost înregistrat ca partid politic Frontul Salvării Naționale (FSN), entitate care preluase puterea, după înlăturarea lui Ceaușescu în 22 decembrie 1989, și la a cărei conducere se afla Ion Iliescu.

Transformarea peste noapte, deși inițial se afirmase că FSN nu va deveni partid și nu va candida la alegeri, a stârnit revolta liderilor partidelor istorice PNL și PNȚCD. Mai mult, o serie de membrii marcanți ai FSN au demisionat în semn de protest față de mișcarea aparent surprinzătoare, dar previzibilă, a noii puteri.

Printre demisionari s-au numărat: Mircea Dinescu, Dan Hăulică, Doinea Cornea, Andrei Pleșu, Ion Caramitru sau Dumitru Mazilu. Rămas la putere, după ce a câștigat zdrobitor alegerile din mai 1990, FSN a început să se autodigere politic.

În interiorul Frontului se aflau două curente care afluiau în jurul celor două personalități iconice ale partidului: Ion Iliescu și Petre Roman. Diferențele tot mai mari între ideologia reformistă a tânărului premier Roman și ideile conservatoare, de stânga, ale fostului politruc comunist Ion Iliescu s-au adâncit și ruptura dintre cei doi a survenit un an mai târziu, în toamna lui 1991, atunci când, după o nouă descindere sângeroasă a minerilor din Valea Jiului în București, Petre Roman a fost forțat să părăsească funcția de șef al Executivului. Dar asta nu înseamnă că a plecat și din partid.

„Puciul de la Moscova” și mineriada din septembrie 1991

Momentul escaladării conflictului dintre Iliescu și Roman a fost atitudinea total diferită avută de cei doi în timpul puciului de la Moscova din august 1991. Dacă Roman și Guvernul său au condamnat în termeni duri lovitura de stat a lui Ghenadi Ianaev, Ion Iliescu – fost coleg de facultate cu pucistul sovietic– a fost mai mult decât reticent ferindu-se de orice declarație belicoasă.

Deși până atunci cei doi se mai contraseră, mai ales pe motivul abordării reformei, din acel moment ruptura devenise inevitabilă. Iliescu i-a zis lui Roman, verde-n față, că e iresponsabil. O lună mai târziu, Petre Roman este îndepărtat din Executiv. În ultima ședință de guvern a cabinetului Roman, din 2 octombrie 1991, s-au pronunțat cuvinte grele culminând cu atacuri directe la adresa lui Iliescu și a directorului SRI Virgil Măgureanu.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu reamintește că în Parlament avusese loc și o înțelegere între Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului și Radu Câmpeanu, liderul PNL, să-l schimbe pe Roman. Un troc politic în schimbul căreia liberalii se alegeau cu o ciozvârtă de trei lulele din ciolanul puterii.

Iliescu l-a înlăturat de la Guvern și Roman l-a lăsat fără partid

Roman, deși forțat să plece din fruntea Guvernului, își păstrase în interiorul FSN-ului o poziție importantă. În jurul său făcuse front comun o echipă tânără din care făceau parte Traian Băsescu, Adrian Severin sau Victor Babiuc, în timp ce alături de Iliescu se poziționau vechi activiști comuniști ca Plătică Vidovici sau Octav Cozmâncă, dar și mai tânărul și ambițiosul Adrian Năstase.

A urmat Convenția FSN, din martie 1992, congres la care Petre Roman a fost ales președinte al partidului. Lucru care lui Ion Iliescu i-a venit fix ca un os de pește în gât care-l amenința cu asfixierea politică. Roman și echipa sa se prezentaseră cu un program bine structurat, în timp ce adversarii, practic, „adormiseră în bocanci”. „Bătrânii” pierduseră bătălia și partidul era condus de lupii tineri. Dar războiul nu se încheiase.

Trei trandafiri au mai mulți spini ca unul singur

În fruntea Guvernului era Theodor Stolojan, omul lui Ion Iliescu, care era însărcinat cu organizarea alegerilor ce urmau să fie cât de curând. Iar Stolojan a tras de timp cât a putut de mult ca să-i dea timp lui Iliescu să-și facă un partid, desprins din FSN și compus din nucleul dur al foștilor politruci și ai altor oportuniști.

Noua formațiune politică a fost botezată, în grabă, Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), transformat ulterior în PDSR, în prezent actualul PSD. Iar șeful campaniei electorale a lui Ion Iliescu a fost nimeni altul decât Viorel Hrebenciuc ajutat și de dinozaurul comunist Octav Cozmâncă. Petre Roman rămăsese doar cu sigla cu un trandafir a FSN și Iliescu și-o făcuse pe a sa cu trei trandafiri.

La scrutinul din 27 septembrie 1992, FDSN a câștigat aproape 29% din voturi, în timp ce FSN-ul a obținut doar puțin peste 10%. Roman pierduse bătălia. Un an mai târziu, în mai 1993, FSN-ul își schimbă și el denumirea devenind Partidul Democrat, redenumit mai târziu PD-L și, în fine, după fuziunea cu PNL, și-a trecut în buletin și numele acestuia, ca o femeie după mai multe căsnicii eșuate.

Iar Ion Iliescu rămăsese, în 1992, președintele României ales zdrobitor cu peste 61,4% din voturi. Decontul l-am plătit noi și încă nu e achitat integral nici astăzi.