,,Germania nu a pierdut doar rolul său de punte între Est și Vest dar și poziția de lider în Uniunea Europeană’’ scria într-un studiu recent - publicat într-un periodic italian- cunoscutul profesor și politolog german Andreas Heinemann-Gruder referindu-se la urmările pentru Berlin, ale războiului din Ucraina.

Nu intenționez să-l contrazic pe profesorul din Bonn dar cred că ar fi nevoie aici de unele nuanțări care, în final, ne vor conduce către concluzii ușor diferite. Este drept, Berlinul a mers pe linia unei minime expuneri pe durata primei părți a ,,operațiunii speciale’’ dar ulterior, inerția a devenit fermitate și aceasta s-a transformat în acțiune. Epopeea tancurilor ,,Leopard 2’’ și în general a mașinilor grele de luptă - care ar putea hotărî soarta războiului - este de fapt un argument în sprijinul aserțiunii de mai sus.

Ezitările domnului Scholz…

În momentul când trupele ruse au traversat frontiera ucraineană și au început invazia, istoria s-a schimbat. Războiul s-a întors în Europa contrazicându-l pe Francis Fukuyama care profețise o ordine europeană pașnică, extinsă pe generații la rând, după ridicarea Cortinei de Fier. Noua ostpolitik germană promovată de cancelarii Schroder și Merkel s-a prăbușit de pe o zi pe alta iar Germania s-a văzut din nou în fața unui examen pe care l-a mai dat și uneori chiar l-a trecut: acela al atlantismului. Ceva mai târziu decât alte dăți și cu oarecare dificultate, l-a trecut și acum.

Concepția germană de leadership european era până nu demult un mix cu o componentă diplomatică discretă dar persuasivă și puțină aroganță de tip Bismark.  Berlinul analiza atent pozițiile celorlalți actori importanți și apoi cobora în teren și aranja lucrurile astfel încât să pară că majoritatea decide. Uneori cu sprijinul Parisului dar aproape de fiecare dată cu susținerea unora dintre vecini: Austria, Danemarca, chiar Olanda. Angela Merkel a fost campioana acestei metode de acțiune politico-diplomatică utilizată cu succes și în politica internă și în interiorul partidului său.

,,Profesorul’’ s-a numit H. Kohl iar ,,ucenicul’’ este Olaf Scholz chiar dacă aparține altei formațiuni politice. Spre deosebire de primii doi, Scholz s-a trezit cu un război pe care nu-l anticipase și a trebuit să răspundă solicitărilor de sprijin venite dinspre Kiev și ale celor care de la prima oră au luat partea Ucrainei. Era examenul la care a întârziat dar pe care l-a luat. Poziția lui Scholz a devenit vizibilă din toate colțurile Europei și peste ocean. După ezitările din prima parte a lui 2022 avea nevoie de așa ceva. Faptul că despre tancurile americane, britanice și franceze s-a vorbit mai puțin iar toată lumea avea în minte ,,Leopard 2’’ și privea încordată spre Berlin spune multe despre rolul Germaniei în ecuația conflictului.

O analiză a raporturilor geopolitice continentale din ultimele decenii arată că tectonica acestora s-a dovedit, în timp, favorabilă Berlinului întrucât puterea economică i-a adus Germaniei prima poziție pe continent. Dar abia acum s-a înțeles - într-un caz de forță majoră cum este agresiunea rusă în Ucraina - că în absența puterii militare, poziția de care vorbeam devine discutabilă. Berlinul a realizat că o armată căreia i se alocă 2% dintr-un PIB de peste 4 trilioane de euro, devine a doua forță militară a Alianței Nord-Atlantice. Înseamnă forță dar și responsabilitate.

…și capacitatea de reziliență a Germaniei

În urmă cu câțiva ani, un diplomat austriac îmi relata, cu oarecare invidie, despre concepția germană privind Uniunea Europeană. Aceasta s-ar împărți în trei zone: central-nordică, occidentală și meridională. Prima zonă cuprinde cam tot ce este teritoriu comunitar deasupra diagonalei Haga-Viena-Sofia. În partea occidentală rămân Franța, Belgia (Valonia) și Irlanda iar în zona meridională avem ,,blocul’’ hispano-italo-grec cu Cipru și Malta în apendice.

Nu pot afirma că această configurație ar fi expresia unei interpretări geopolitice a realității europene dar la prima vedere există tentația, facilă, a stabilirii unei arhitecturi a zonelor de influență la nivel continental. Sau cel puțin exista până la izbucnirea războiului de agresiune din Ucraina. Buna conviețuire europeană era rezultanta raporturilor - mai bune sau mai rele - între centrele de putere care asigurau echilibrul comunitar: Berlin, Paris, Roma sau Madrid.

De fapt, între Berlin și celelalte două iar Madridul a intrat în ecuație pentru că așa a dorit Berlinul. Despre relația Germaniei cu Spania vom mai vorbi. Orientarea spre est a Germaniei a fost și rămâne un fenomen natural numai că actualul război a schimbat echilibrul geopolitic al regiunii iar provocarea de prim rang vine din partea Varșoviei sau, mai bine zis, din partea unei viitoare axe: Kiev-Varșovia cum și-ar dori o parte a clasei politice poloneze.

Unii analiști s-au grăbit să afirme că războiul din Ucraina ar fi deteriorat definitiv relația Berlinului cu Moscova. Este o concluzie realistă dar numai pe jumătate. Cu certitudine, una din coloanele de susținere ale forței politico-ecomomice a Germaniei a fost raportul cu Rusia, în special pe segmentul materiilor prime energetice. Dar să nu uităm că de două ori în secolul trecut, după două conflagrații mondiale, capacitatea de reziliență a Germaniei s-a dovedit unică în lume și tot de atâtea ori relația cu Moscova a fost reluată de la capăt.

Polonia se vrea pe cai mari în estul UE

Așa cum scriam în urmă cu două săptămâni, Polonia - alături de țările baltice - a fost între primele state care nu au pregetat să sprijine Ucraina în fața agresiunii rusești. Am explicat de ce Varșovia privește conflictul de la frontieră și ca o oportunitate pentru creșterea ponderii sale în Europa. Are însă în spate o întreagă istorie anti-Bruxelles iar când în Polonia se vorbește de ,,mai multă putere’’ pentru Bruxelles, lumea are în minte Berlinul.

În loc să se atenueze în perioada conflictului, rivalitatea cu Germania s-a accentuat chiar dacă pe unele segmente diplomatice cooperarea funcționează în bune condiții. Varșovia încearcă recurent să deschidă cutia Pandorei - solicitând plata unor masive reparații de război - pe care se așezase un strat gros de praf după recunoașterea de către guvernul Kohl a liniei Oder-Neisse ca fontieră între cele două țări. O explicație ar fi legată de apropierea alegerilor parlamentare, încercându-se de fapt revitalizarea în scop electoral a curentului antigerman.

Dar nu-i doar atât. Există și la Varșovia  o viziune privind ,,regionalizarea’’Europei: ,,un patrulater vestic’’ - Germania, Franța, Italia, Spania - la care se adaugă țările mai mici și o ,,regiune verticală’’ în jurul liniei Sofia-Helsinki cu centrul, natural, la Varșovia. Pare o viziune ușor fantezistă dar dacă ne uităm mai bine, Polonia creează un nou  sistem de alianțe cu țările baltice, ridică ziduri la frontiera cu Belarus și enclava Kaliningrad, gândește planuri de reconstrucție a Ucrainei cu Varșovia în poziția de coordonator.

Cu certitudine, toate acestea și multe altele nu pot conduce la realizarea unui cadru relațional amical cu Berlinul mai ales că rivalitatea se extinde și în curtea Unchiului Sam. Forța politico-diplomatică și militară a Varșoviei se observă și din modul cum elita de dreapta poloneză a renunțat, cel puțin aparent, la prietenia cu Ungaria. ,,Cuplul’’ Orban-Kaczinsky de natură antiliberală era solid până la 24 februarie 2022 dar s-a dovedit prea slab pentru a supraviețui datei respective. Privit de la Washington, pentru Polonia era chiar nociv.

Știm prea bine care au fost opțiunile Budapestei și mai știm că Varșovia a intrat rapid în tabăra susținătorilor Ucrainei schimbând complet tendința din ultimii ani în relațiile cu Kievul. În fața pericolului reprezentat de naționalismul colonizator rusesc, Polonia s-a făcut că dă uitării naționalismul defensiv ucrainean în ideea că ar putea să-l domolească la un moment dat. Acum ar fi posibil însă în viitor va fi extrem de dificil întrucât Ucraina - indiferent cum se încheia războiul - va iniția un lung proces de consolidare a națiunii sale.

Pentru că rușii au atacat un popor și s-au trezit că luptă cu o națiune. Poate cea mai tânără din Europa.