În „Despre spiritul legilor” (1748), filozoful francez Montesquieu argumenta că unul dintre principalii factori care au dus la coeziunea provinciilor olandeze a fost rezistența lor comună în fața monarhiei spaniole. Similar, rezistența opusă Sfântului Imperiu Roman a fost cea care a dus la unirea cantoanelor elvețiene.

Un proces asemănător are loc acum în Europa drept urmare a agresiunii Rusiei contra Ucrainei.

Ultimul sondaj Eurobarometer (publicat în ianuarie) arată că 72% din cetățenii europeni afirmă că apartenența țării lor la UE este benefică. E cel mai mare scor înregistrat de multă vreme - Eurobarometer a început să pună întrebarea aceasta în 2005. În 2010 numai 50% din europeni aveau aceeași părere. De atunci, încet dar consecvent, procentul a crescut puțin câte puțin, plafonându-se la 72% în 2020. În sens contrar, 22% din europeni afirmă azi că apartenența țării lor la UE nu este benefică. În 2010 cifra era aproape dublă - 39%.

UE „contribuie la menținerea păcii și consolidarea securității”

E clar că ceva interesant se întâmplă aici. Turbulențele geopolitice - provocate în principal de războiul Rusiei contra Ucrainei și consecințele lui directe și indirecte - supun UE unei presiuni grave. Războiul i-a forțat pe cei 27 de membri UE să se certe pe tema sancțiunilor, a livrărilor de armament și a multor altor chestiuni delicate. Concomitent însă, această situație pare să fi dezlănțuit și forțe care acționează în sensul opus. Un sondaj publicat săptămâna aceasta de European Council on Foreign Relations arată că în Europa războiul e văzut tot mai mult nu ca un atac asupra unei țări vecine, ci ca un atac împotriva întregului continent.

Politicienii de la nivel național se mai plâng încă frecvent de pierderea suveranității naționale, și nu rareori se întâmplă ca unii comentatori politici să prezică implozia acestei Uniuni dezbinate dincolo de orice speranță. Însă tot mai mulți cetățeni europeni consideră că UE este benefică pentru ei. Iar de acum ei nu mai definesc interesul UE doar în termeni strict economici. Și aici are loc o transformare fundamentală. Europenii obișnuiau să le spună operatorilor de sondaje că țara lor are beneficii preponderent economice de pe urma apartenenței la UE. Un alt aspect pozitiv, considerau ei, era stimularea cooperării între țara lor și alte state europene. Acum, cu războiul din Ucraina făcând ravagii, pe lista lor a apărut brusc un nou beneficiu: UE „contribuie la menținerea păcii și consolidarea securității”. 36% din europeni consideră acum că acesta e unul dintre principalele beneficii ale apartenenței la UE, cu 6% mai mult față de anul precedent. Într-o țară precum Olanda, care, la fel ca Regatul Unit, a accentuat mereu beneficiile economice și le-a minimalizat pe celelalte, procentul a crescut chiar cu 13% față de anul anterior. O schimbare similară e sesizabilă și în Germania și Suedia. Și e cu atât mai grăitor faptul că țările nordice, care până acum preferau să vadă în Europa doar o piață, au început să privească UE ca pe un furnizor de securitate.

În discursul său despre starea Europei ținut la Berlin în 2013, fostul președinte al Consiliului European Herman Van Rompuy observa că Europa s-a preschimbat de-a lungul anilor într-un spațiu „care le permite bunurilor, serviciilor și capitalului să circule liber, le permite oamenilor să circule liber”. Inspirându-se din opera filozofului francez Michel de Certeau, el a remarcat însă și că Europei i s-a acordat mult mai puțină atenție în calitate de loc. „Pentru ca Europa să devină un loc, pentru a da în mai mare măsură senzația unui cămin, Uniunea noastră trebuie să fie în măsură, dacă nu să protejeze oamenii, atunci în cel mai indulgent caz să respecte locurile de protecție și de apartenență”.

Acum, 10 ani mai târziu, transformarea Europei din spațiu în loc pare să fi progresat semnificativ: dintr-un spațiu bun de cutreierat, de explorat diversitatea și libertatea, Europa se transformă într-un loc în care cetățenii ei vor să se simtă în siguranță, vor să se simtă acasă. Kai Gehring, profesor de economie politică la Universitatea din Berna, studiază de câțiva ani identitatea europeană. Anul trecut el a publicat un raport în care schițează modul în care ia ființă o identitate europeană mai puternică, una „asociată cu o mai mare încredere în instituțiile UE și o mai mare susținere pentru politicile comune”.

De aici se naște însă întrebarea ce anume ține închegată această identitate comună, dat fiind că ea cuprinde o multitudine de grupuri eterogene. Se presupune adesea că cetățenii se identifică în principal cu grupuri mai mici, care au o coeziune mai mare; cu cât mai mare grupul, chiar dacă e constituit voluntar, cu atât mai fragilă identitatea comună. Totuși, cele mai importante unități ale organizării politice și economice contemporane sunt mult mai mari. UE nu este decât unul dintre exemple. Dar, afirmă Gehring, în cazul Europei răspunsul începe să se clarifice: o amenințare externă comună.

Identificarea cu Europa era de tip emoțional

Cercetarea lui pornește de la teoria balanței puterii, care afirmă că, atunci când sunt confruntate cu un adversar puternic, statele mai puțin puternice vor încerca să-l contrabalanseze fie prin cooperare, fie prin integrare. Teoria e folosită frecvent pentru a explica atât originea integrării europene din anii '50 (impulsionată de pericolul comunist) cât și răspândirea euroscepticismului la nivelul guvernelor și popoarelor după războiul rece (ca urmare a dispariției aceluiași pericol).

Gehring a testat acest mecanism în cazul UE după anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 și a constatat că identificarea cu grupul mai larg începuse deja să ia o amploare semnificativă. El a observat că această identitate europeană, cum tot el a numit-o, nu avea nimic de-a face cu calculele raționale ale cetățenilor, nici cu faptul că nivelul lor de cunoștințe despre UE crescuse. Din contră, identificarea cu Europa era de tip emoțional - „o reacție psihologică, inconștientă, mai degrabă decât una rațională”. Această identitate e stabilă și nu dispare rapid. Fapt ce poate explica și creșterea încrederii în instituțiile europene, conferirea unei importanțe mai mari valorilor europene de către cetățeni, precum și o mai mare susținere pentru politicile comune, cum ar fi emisia de datorie comună sau un salariu minim european.

Președintele rus Vladimir Putin, fostul președinte american Donald Trump și partizanii Brexit-ului credeau că pot submina sau chiar distruge UE prin intimidare. Dar pare că tocmai opusul s-a întâmplat. Lideri populiști de extrema dreaptă precum Marine Le Pen din Franța și Matteo Salvini din Italia au renunțat să mai pledeze pentru ieșirea țării lor din UE, potrivit foreignpolicy.com

Vera Jourova, vicepreședinta Comisiei Europene responsabilă pentru valori și transparență, a admis recent că la un moment dat era „speriată” de principalul consilier al lui Trump, Steve Bannon, și de influența lui negativă asupra alegerilor europene din 2019. Acum acele temeri i s-au risipit. Ea consideră că în 2024, când electoratul european va merge iar la urne, vor fi votate partide mai moderate, consacrate, întrucât „oamenii pot vedea acum, mai ales în vremuri de criză, că nu e momentul potrivit pentru experimente [populiste]”.

Articol de Caroline de Gruyter (editorialistă la ziarul olandez NRC, la revista americană Foreign Policy și la cotidianul belgian De Standaard)

(Traducerea Rador)