Război și diplomație în Ucraina sau numai război…

Război și diplomație în Ucraina sau numai război… Sursa foto: Arhiva EVZ

Conflictul din Ucraina demonstrează că provocările geopolitice tradiționale legate generic de împărțirea sferelor de influență, goana după resurse naturale sau expansiunea ideologică rămân încă de actualitate chiar dacă cele din noua generație – securitatea cibernetică, cadrul etic al inteligenței artificiale, schimbările climatice, gestiunea criptomonedelor - câștigă teren în ultima vreme.

Simplificând lucrurile, putem afirma că diplomația clasică, cea care și-a demonstrat eficiența în evitarea unor conflicte directe între blocurile politico-militare din perioada Războiului Rece, rămâne un instrument esențial în menținerea unui climat de securitate la nivel internațional. Când, în 1962, Uniunea Sovietică a început construcția în Cuba, a silozurilor pentru rachete purtătoare de ogive nucleare, diplomația - și capacitatea de analiză și predicție a președintelui J.F. Kennedy - au salvat lumea de la o catastrofă nucleară.

Mai puțin cunoscut este faptul că în 1979, când statele europene membre NATO au acceptat instalarea pe teritoriul lor a rachetelor cu rază medie de acțiune Criuse și Pershing, rețelele diplomatice europene din cadrul Alianței Atlantice au impus Washingtonului inițierea negocierilor sovieto-americane pentru reducerea arsenalelor nucleare. Sovieticii amplasaseră deja rachetele SS-20 în est. Echilibrul strategic se menținea iar rolul diplomației era esențial în detensionarea atmosferei pe continent.

În același an, Moscova invada Afganistanul încercând, ca și țarii ruși cu o sută de ani mai înainte, să se apropie de mările calde. Câteva luni mai târziu, cancelarul da atunci al Gemaniei, Helmut Schmidt, a vizitat Moscova și a negociat cu sovieticii transferul de gaz siberian de la zăcământul Urengoj spre Europa occidentală.

Ne puteți urmări și pe Google News

Să-mi fie iertată ironia dar atunci toată lumea era mulțumită: vest- europenii aveau gaz ieftin iar rușii rezolvau o parte din problemele financiare ale sistemului sovietic - prelungindu-i existența cu un deceniu - și puteau să aloce resurse pentru războiul abia început. Diplomații însă evaluau corect mediul de securitate și stabileau limitele unui compromis care, în linii mari, garanta echilibrul între blocuri. Victimele colaterale nu erau în Europa...

Nu doresc să absolutizez rolul diplomației într-o epocă mai puțin fastă pentru omenire dar dialogul diplomatic secret, uneori contondent dar mereu eficient, a lăsa spații libere celor care știau că orice conflict de anvergură ar fi fost și ultimul pe planetă.

În cazul războiului din Ucraina, hibrid dar și clasic în același timp, diplomația nu s-a evidențiat decât foarte puțin, cu excepția celei militare. Asistăm la o cantitate enormă de date, comentarii și analize pe tot cuprinsul mapamondului dar care toate pleacă de la puținele informații verificate și multe altele neverificate dar disponibile pentru marele public - referitoare la evoluția situației din teren și nu numai.

Efectul multiplicator al mijloacelor de informare și al rețelelor de socializare generează o percepție care tinde să fie luată drept realitate dar, în multe cazuri, este paralelă sau chiar contrară acesteia. Vorbele unor politicieni (i)responsabili - cazul lui D. Medvedev sau ieșirile lui S. Lavrov, acest Dr. Jekyll și Mister Hyde al politicii mondiale - se transformă în obstacole care par insurmontabile pentru un proces de pace de tip mediatic dar nu și pentru un canal diplomatic eficient, secret și deschis unui compromis limitat.

Ca niciodată în cazul unui conflict de o asemenea amploare, politica europenă s-a mișcat rapid: pachete de sancțiuni fără precedent în istorie, embargo impus petrolului rusesc, blocarea conturilor și sechestru pe bunurile din străinătate ale Federației Ruse și oligarhilor săi etc. În paralel, Ucraina a primit ajutoare economice și militare la nivelul celor primite de URSS din partea Statelor Unite în timpul ultimului conflict mondial.

Dar ceva nu a funcționat așa repede pe linia blocării expansionismului lui V. Putin și, mai ales, nu a însoțit ansamblul de măsuri restrictive. Este vorba de diplomația Bruxelles-ului. Desigur, dialogul unora ca Macron, Scholz, Draghi sau Nehammer cu Kremlinul ar putea fi considerat diplomație însă componenta cu adevărat diplomatică a acestuia este destul de redusă.

Nu s-ar putea spune că ONU, Statele Unite sau chiar China lui Xi Jinping s-ar fi evidențiat în plan diplomatic însă ce ne doare pe noi este faptul nici Uniunea Europeană - solidară și aproape unită pe segmentele militar și economic - nu și-a demonstrat potențialul în planul negocierilor. Geografic vorbind, este mai aproape de conflict decât toți ceilalți iar restricțiile o afectează mai mult decât pe aceștia. Prin natura lucrurilor și a resurselor disponibile, spațiul anglosaxon este mai ferit de tumultul generat de conflict dincoace de Canalul Mânecii.

Potențialul de negociere al unei structuri de tipul UE nu se demonstrează cu numărul diplomaților de la Bruxelles ci cu modul în care aceștia urmează îndeaproape politica externă a organizației. Spre deosebire de alte momente din istoria sa, de această dată a existat o anumită coerență europeană față de agresiunea rusă dar clasa politică a devenit actor diplomatic, aspect ce a condus la o inversare de polaritate între principalele capitale și Bruxelles.

Probabil, după recenta vizită la Kiev a celor patru lideri europeni - Macron, Scholz, Draghi, Iohannis - capacitatea de negociere a Uniunii va fi consolidată dar dacă aceasta, în ansamblu, va continua să lase spații libere pe eșichierul diplomatic, se vor găsi alți doritori de protagonism în concertul negocierilor la nivel regional. Nu trebuie decât să aruncăm o privire peste Marea Neagră, la Ankara.

Președintele Erdogan a fost protagonistul unei pax ruso-turca în conflictul dintre armeni și azeri la sfârșitul lui 2020 unde s-a implicat și militar iar demersurile sale recente au fost aproape de o soluție în problema grâului ucrainean.

Elementele de condiționalitate aduse în discuție de liderul turc, mai întâi în dialogul dintre protagoniștii conflictului sirian și acum în privința aderării Suediei și Finlandei la NATO, la care se adaugă demersurile de care vorbeam mai sus privind pacea în Caucaz, fac din Turcia o putere de anvergură regională cu o politică proprie în cadrul Alianței Atlantice. Nu cred că acest lucru era posibil dacă Ankara ar fi fost membru UE. Poate Uniunea era însă mai activă diplomatic...