Mă număr printre primii cititori ai unui roman de dragoste, „Inele de hârtie”, care încă nu s-a tipărit și, prin urmare, nu se află în librării.

Este un roman original, amestec de love story și thriller politic. Autorul, Teodor Flonta, un român stabilit cu soția și cei doi băieți ai lui în Tasmania (insulă în sudul Australiei), mi l-a trimis ca attachment la un e-mail. În 43 de capitole scurte și un epilog, el povestește la persoana I cum, pe vremea când era student la București (1965−1970) , s-a îndrăgostit de o italiancă, Ariella, venită în România la un congres de lingvistică.

FOTO: Teodor Flonta

Totul pare simplu și frumos, dar autorul ne amintește că România era în acei ani o țară comunistă, care nu permitea cetățenilor ei să aibă relații cu străinii. În „Romeo și Julieta”, ceea ce se opune dragostei este ura dintre familiile îndrăgostiților. În „Luceafărul” protagoniștii sunt incompatibili pentru că aparțin unor lumi diferite. În „Inele de hârtie” bărbatul și femeia nu sunt lăsați să se căsătorească din motive politice! Dictatura comunistă își sechestrează cetățenii între granițele țării (transformată, cum s-a mai spus, într-o închisoare mai mare) și nu le dă voie să comunice cu cetățenii din Vest (probabil, ca să nu aibă un termen de comparație).

În roman este relatată lupta − parcă interminabilă − a celor doi tineri pentru a fi lăsați să formeze o familie. Ei sunt permanent supravegheați până la sufocare de Securitate. Și, chiar dacă nu îi văd pe ofițerii de Securitate angajați în urmărirea lor, îi simt:

„Am fost impresionați – mărturisește Teodor Flonta, evocând o excursie a lui și a Ariellei la Sibiu − de Ochii Sibiului, ferestruicile acelea în formă de ochi din acoperișurile unor clădiri din Piața Mare și Piața Mică. Pleoapele lor grele păreau că ne urmăresc fiecare mişcare. Iniţial folosite ca ventilaţie pentru grânele depozitate în poduri, acum aceste ferestruici, acoperite cu zăpadă, îmi dădeau senzaţia că sunt ochii Securităţii care ne spionau de pe acoperiş.”

După mai bine de doi ani de demersuri insistente și deznădăjduite, de rătăciri în labirintul birocrației comuniste, de respingere a unor propuneri cinice venite din partea poliției politice, tânărul din România reușește, în sfârșit, să se căsătorească legal cu iubita lui și să se expatrieze.

Povestea – deși este adevărată – se termină cu bine, așa cum nu se întâmplă de multe ori în realitate. Teodor Flonta trăiește, și azi, alături de Ariella lui, acolo, în exotica insulă Tasmania, departe de ofițerii de Securitate, de urmașii lor și de urmașii urmașilor lor.

Multe situații și întâmplări din roman m-au înduioșat sau m-au indignat, dar ceea ce mi s-a părut pur și simplu revoltător, de un terifiant prost-gust, este faptul că informatorii descriau cu mijloacele lor de exprimare rudimentare, în rapoartele secrete destinate șefilor, dragostea de o mare delicatețe trăită de doi tineri! Citind extrase din acele rapoarte am avut senzația că văd râturi de porc devorând o creangă de măr înflorit.