Rafinarea, ca și alte ramuri din industria comunistă, s-a bazat, înainte de 1989, pe un model economic neviabil. Prea multe, prea costisitoare, depinzând masiv de import și depășind cu mult nevoile reale, rafinăriile românești au intrat în declin, după Revoluție. Detaliem astăzi istoria celor două mari privatizări din industria de rafinare: Petrom și Petromidia

Capacitatea totală a celor 10 rafinării, câte aveam în 1989, depășea cu mult nevoile de consum industrial și domestic, dar și producția totală de țiței a României. Asta însemna, în fapt, că mai mult de jumătate din capacitatea de rafinare producea pentru export pe baza țițeiului importat.

Dar accesul la țițeiul de import a fost limitat, pe de-o parte, pentru că s-a renunțat la trocurile cu țările din sistemul comunist-nealiniat, pre cum Iranul, dar și din cauza necesității de a folosi valută, adică monede cu acceptare largă și cu putere de cumpărare stabilă, precum dolarul american. În fața acestui eșec de gestiune și în lipsa vizibilă de restructurare, guvernele postdecembriste au fost presate de FMI și Banca Mondială să închidă sau să privatizeze capacitățile neeficiente.

Ca idee principală de restructurare a fost propusă, succesiv, o integrare într- o societate națională a producției de țiței a doar două rafinării care să servească suficient piața internă, plus toată rețeaua de benzinării și cea mai mare parte a depozitelor. Celelalte rafinării urmau să fie închise sau privatizate către cei care doreau să își asume riscul de a cumpăra active de dimensiune prea mică și depășite tehnologic.

Petrom, starleta industriei

Astfel, în 1997, ia ființă SNP Petrom, care s-a ales cu ce era mai bun: rafinăriile Arpechim și Petrobrazi, combinatul de îngrășăminte chi mice Doljchim, INCERP, toată rețeaua de distribuție – celebrele stații PECO, conductele Petrotrans și transportul auto, dar și drepturile de a extrage țiței din câmpurile petrolifere (evaluate, de unii la 14 miliarde de dolari). Capitalul social, la 30 iunie 2004, era de 38.210.381.859 mii lei (circa 933 milioane euro), 93,05% fiind deținut de statul român, prin Ministerul Industriei și Comerțului și 6.95% de investitorii privați (din cuponiadă).

FOTO: Toate stațiile PECO au fost incluse în SNP Petrom, societate vândută ulterior, fără datorii, către OMV FOTO. 4TUNNING.ROI

La acel moment era starleta absolută din moment ce toate celelalte rafinării depindeau de ea.

Conform Deciziei nr. 316 din 29.11.2004, referitoare la măsura de sprijin financiar ce se acorda de către Ministerul Economiei și Comerțului, SNP Petrom SA era: „singurul producător de țiței din România, neavând niciun alt concurent în acest domeniu de activitate“, realiza „circa 35% din producția internă de gaze naturale“ și putea prelucra, în cele două rafinării ale sale, circa 8 milioane de tone de țiței pe an.

Ei, bine, „perla neagră“ a fost vândută în 2004, după ce aleșii noștri au aprobat privatizarea, către OMV. Înstrăinarea era anunțată încă din 2002, prin H.G. nr.556/2002 al Guvernului României, care prevedea că privatizarea SNP Petrom SA se va face în cadrul Programului PSAL 2, convenit cu Banca Mondială.

Vândut fără datorii, și cu facilități

În primă fază, conform contractului, au fost vândute doar 33,34% din acțiuni, contra sumei de 668,8 milioane euro, însă, în același timp, cu ștergerea datoriei istorice care depășea 600 de milioane de euro. Asta în condițiile în care anul următor (2005), potrivit raportului de pe site- ul omvpetrom.com, societatea a avut un profit net de 1.416 milioane de lei (circa 350 milioane euro). Ulterior, OMV majorează capitalul social cu 830 de milioane de euro – bani care rămân în conturile Petrom –, ceea ce, la recalculare, le aduce un pachet majoritar de 51% din SNP. Oricât ar fi investit, în special în zona de producție țiței, compania mamă n-a ieșit în pierdere.

Având toate ustensilele la dispoziție (exploatare, rafinării, distribuție, vânzare etc.), OMV și-a scos banii dați, din profit. Aceste rezultate au fost susținute foarte mult de angajamentul statului, la privatizarea companiei, de a îngheța timp de 10 ani (2004 – 2014) redevența pe tona de țiței extrasă, dar care este și în prezent la același nivel. Mai mult, statul român și-a asumat obligația de a deconta decontaminarea şi dezafectarea sondelor închise şi instalațiilor Petrom, inclusiv a închiderii rafinăriei Arpechim – măsura ar putea costa statul român peste 400 milioane euro (conform declarației ministrului Mediului din 2011).

Petrom, profi turi record pentru compania mamă

În ianuarie 2006, compania achiziționează integral de la acționarul său majoritar – OMV stațiile deținute de acesta în România, Bulgaria și Muntenegru. Valoarea sumei plătite a fost de 234,4 milioane euro (283 milioane dolari). Ca să vă faceți o idee, în 2012, Petrom face pentru firma „mamă“ un profit net record de 4,307 milioane lei – adică peste un miliard de euro, la acea dată. În 2013, își bate propriul record – scoate 4.869 milioane de lei. Urmează, însă, ani de declin: au scos profit de „doar“ 3.764 milioane de lei în 2014, iar în 2015, la capitolul „Profit net CCA atribuibil acționarilor societății-mamă, excluzând elementele speciale“ – își adjudecată modestul 1.801 milioane de lei. Motivul? Începe să se simtă concurența.

Petromidia, sirena sedusă, abandonată și vândută

După decembrie 1989, odată cu schimbarea regimului politic, se înființează Societatea Comercială Petromidia SA. La fel ca și suratele ei, după „spargerea“ Companiei Române de Petrol (CRP), din 1997, Petromidia rămâne fără acces la marile depozite și fără distribuție proprie, iar din acest motiv ajunge clientă a Petrom SA. Avea o capacitate de 3,5 milioane de tone pe an. Se încearcă de mai multe ori privatizarea ei, dar suferă numeroase eșecuri. Ca să o luăm în ordine cronologică:

● În aprilie 1997, Petromidia apare pe lista primilor zece agenți economici propuși pentru lichidare administrativă. Ulterior, societatea este scoasă de pe această listă și oferită la privatizare.

Prima încercare de privatizare

● În mai 1997, președintele FPS de atunci, Sorin Dimitriu, anunță ca Petromidia va fi privatizată prin intermediul unei bănci de investiții și că s-au arătat interesate de ea trei companii străine – Daewoo, Glencore, Petromidia USA – și două firme din România – Concept Ltd. SRL și Atheneum Petroleum

● În iulie 1997, procesul de privatizare este blocat în justiție timp de o lună, după ce firma Concept Ltd. SRL contestă caietul de sarcini prezentat de FPS. Tot atunci, SC Atheneum Petroleum SA din București își retrage oferta. Dar în august, deși era încă în litigul, FPS continuă privatizarea, iar în octombrie selectează oferta Petromidia USA Inc., cu care va continua negocierile. Prețul de vânzare și valoarea investițiilor avansate de FPS se ridicau la circa un miliard de dolari.

● În februarie 1998, Consiliul de Administrație al FPS hotărăște sistarea negocierilor cu Petromidia USA, catalogat drept „partener neserios“ de fostul șef Bogdan Baltazar. În iulie, Petromidia e scoasă, din nou, la vânzare, cu un preț mult mai mic.

A doua privatizare eșuată

● În octombrie 1998, FPS primește doar o singură ofertă, de la firma turcească Akmaya, cu care încheie contract, în ianuarie 1999, pe 745 de milioane de dolari. Șase luni mai târziu, FPS renunță la contractul cu Akmaya, după ce ajunge la concluzia că nici ei nu sunt serioși, iar presa vremii îi acuză pe turci de „spălare de bani“.

● În octombrie 2000 începe a treia încercare de privatizare, cu Rompetrol. La finele lunii, încheie contractul cu nou acționar pentru 69,9% din acțiuni, fără să fie ștearsă datoria istorică a rafinăriei. Grupul Rompetrol Group NV, integral românesc, era controlat de omul de afaceri Dinu Patriciu.

Vândută cu datorii ascunse

● În ianuarie 2001 se face transferul efectiv al pachetului de acțiuni; Grupul a achitat 50,5 milioane de dolari pentru pachetul majoritar de acțiuni, și-a asumat investiții tehnologice și de mediu de 225 milioane de dolari, dar ia asupra sa, prin caietul de sarcini, și o datorie istorică a rafinăriei de 129,8 milioane de dolari către bugetul de stat. Datoriile către stat s-au dovedit, însă, în timp, a fi mult mai mari decât se știa, la început. Trei ani mai târziu, după ce apar din neant alte datorii, la care se adaugă și penalități, Grupul se trezește că datorează pentru Petromidia peste 2 miliarde lei (circa 603 milioane de dolari), asta după ce a plătit în 2003 către bugetul de stat circa 372 milioane dolari, față de 29 de milioane de dolari în 1999 și de 43 de milioane de dolari, în 2000.

● În octombrie 2003, se adoptă o soluție viabilă atât pentru continuarea activităților de producție ale companiei, cât și pentru bugetul de stat. Astfel, se adoptă Ordonanța de urgență nr. 118/2003, care transformă datoriile istorice într-o emisiune de obligațiuni cu scadența în 2010, purtătoare de dobândă. Măsura a fost avizată pozitiv de Guvern, Parlament și președintele României (Legea 89/2005), dar și de Consiliul Concurenței.

● În aprilie 2004, Rompetrol Rafinare intră pe Bursa de Valori București, iar la începutul lui 2007, AVAS confirmă faptul că toate investițiile și obligațiile asumate în contractul de privatizare a rafinăriei au fost îndeplinite.

Cum a ajuns la KazMunayGas

● Defunctul miliardar Dinu Patriciu, decide, în august 2007, să vândă companiei naționale de petrol și gaze din Kazakhstan – KazMunayGas (KMG) - 75% din acțiunile Grupului Rompetrol, iar în iunie 2009 – KMG preia și restul de 25% din acțiunile lui Patriciu, devenind unicul acționar al Grupului.

● În ianuarie – martie 2010, CNVM impune Grupului Rompetrol să deruleze oferte publice de preluare a acțiunilor Rompetrol Rafinare și Rompetrol Well Services, moment în care Grupul rămâne cu 98,6% din acțiunile rafinăriei, suma alocată de grup pentru răscumpărarea acțiunilor ridicându-se la peste 120 de milioane de dolari.

Povestea obligațiunilor și redresarea Petromidia

● În septembrie 2010, pe fondul condițiilor economice și în acord cu prevederile legale (Ordonanța de Urgență 118/2003 și Legea 89/2005), Grupul și Rompetrol Rafinare răscumpără o parte din obligațiunile emise în 2003 în contul datoriilor istorice ale rafinăriei (dă 71 de milioane de dolari pentru asta), iar restul le convertește în favoarea statului român, care devine un acționar semnificativ cu 44,7% (Grupul Rompetrol – 54,6%). În contul acestor obligațiuni, Grup a plătit, în cei 7 ani, dobânzi de 250 de milioane de dolari, iar contribuția la bugetul de stat – 2,3 miliarde de dolari.

● Decizia de răscumpărarea parțială a obligațiunilor se regăsește și în transcrierea unei conversații dintre președintele de atunci, Traian Băsescu, și Sorin Blejnar – fostul președinte al ANAF, prin care cei doi se sfătuiesc cum să facă să forțeze Grupul să le răscumpere integral.

● În iunie 2011, Tribunalul Constanța decide că măsura a fost perfect legală și respinge contestația depusă de Ministerul Finanțelor Publice.

● În 2013, pentru stingerea diferendului legat de conversia obligațiunilor Rompetrol Rafinare în acțiuni în favoarea statului român, Guvernul României semnează un memorandum cu KMG pentru adoptarea unei soluții mutual benefice: compania din Kazahstan se oferă să plătească 200 de milioane de dolari pentru achiziția a 26,7% din acțiunile statului la Petromidia și creeze un fond de investiții cu un target de 1 miliard de dolari.

● În 2015, Rompetrol Rafinare a înregistrat un rezultat net consolidat de 62 milioane de dolari, marcând un moment istoric pentru 11 ani de chin, respectiv trecerea pe profit a Rafinăriei Petromidia, după cum au declarat reprezentanții KMG, pentru revista Capital.