De îndată ce ieşi din ţară, te îmbolnăveşti de comparativită. Căci, deşi ai trecut graniţa, România e mai departe cu tine.
N-ai cum s-o laşi în urmă, face parte din bagajul tău mental, a devenit nedezlipibilă de pe scoarţă. Bizară situaţie, interesantă perspectivă: tu ieşi din ţară, dar ţara rămâne în tine. Astfel echipat, poţi începe să te compari cu alţii, iar apoi să plângi pe propriul umăr - o activitate păguboasă, în care se întâlnesc blazarea, fatalismul şi bănuiala că am câştigat clauza naţiunii celei mai defavorizate. Te afli la Bruges, la Florenţa sau la Heidelberg, însă mintea ta face ce face şi se întoarce la Brăila, Timişoara sau Botoşani. Aşezi autostrada europeană alături de hârtoapele naţionale, te zborşeşti lăuntric la soarta care nu te-a făcut danez sau belgian şi descoperi, în cele din urmă, că excursia pe care ai plănuit-o departe de România nu face decât să te apropie şi mai mult de locul pe care de-abia ai aşteptat să-l părăseşti.
Cum se întâmplă asta? Prin comparaţii peste comparaţii între noi şi ei. Iar aici mai trebuie spus un lucru. În general, turistul român tinde să fie concesiv cu străinătatea şi ultraexigent când vine vorba de propria ţară. Afară aproape totul e perfect, la fel cum între hotare aproape totul miroase urât. Lucrurile neplăcute din alte locuri sunt simple scăpări, minusurile de la noi din bătătură sunt semn de maladie naţională şi ocazie de tensiune mărită. Există, în plus, un soi de masochism ierarhic, o voluptate a subsolului care ne cutreieră fiinţa. Ne simţim bine la retrogradare, ştim că acolo ne e locul. Dacă nu vine nimeni să ne mângâie pe cap, o facem singuri şi murmurăm refrenele cunoscute despre vicisitudinile istoriei, masa bogaţilor, Yalta, Malta, una-alta. Ne consolăm cu ideea că statutul nostru periferic ne asigură confortul de-a nu fi invidiaţi de nimeni.
Smulgerea din această condiţie subalternă nu se face prin gargară, proiecte fantasmagorice sau promisiuni de care uiţi imediat după ce le-ai formulat. Trebuie doar să observi ce fac alţii şi să pleci de la lucrurile simple. Nu doar diavolul se ascunde în detalii, ci şi cheia succeselor accesibile. N-are rost să promiţi câte un Versailles în fiecare sector din Capitală, pentru început ajunge un carosabil curat. Cel mai lung cârnat din lume sau cel mai mare desant de Moşi stradali sunt fantezii care pot ocupa mintea austriecilor sau a norvegienilor, nu pe a cuiva care administrează un oraş aflat în pragul blocajului şi isteriei. Până la inele rutiere suspendate, autostrăzi rulante şi lifturi cu jacuzzi, e de dorit să aflăm că nu se mai fură hârtia igienică din trenuri şi că ţi se dă restul corect la magazin.
Unde aş vrea să ajungem? Într-o Românie unde concediul afară să fie o plăcere turistică şi atât. Într-o Românie care să nu te îndemne la persiflare şi băşcălie. Într-o Românie de care să ţi se facă dor după ce-o părăseşti o săptămână. Câtă vreme plecarea în străinătate înseamnă terapie pe termen scurt sau prilej de comparaţii dezavantajoase, bucuria locurilor noi pe care le vedem va fi însoţită mereu de tristeţea întoarcerii. Nu cred că strungarul german, tâmplarul spaniol şi profesorul sloven revin din concediu melancolizaţi de contactul cu propria ţară, cu propriul oraş. Cred, în schimb, că seninătatea lor se leagă (ba chiar e garantată) de confortul cotidian pe care-l găsesc în lucrurile simple despre care scriam mai devreme. Lucruri care mi-au atras atenţia şi asupra cărora îmi propun să insist joia viitoare.
Recomandările noastre
