El se arată tot îndatoritor (vom reveni asupra acestei însuşiri viclene!). 

„Cum adică, dragul meu?! Vaaai, da’ se poate… E pentru binele scumpei noastre păduri. Poftiţi votul nostru. Sper să vă ţină de cald şi să treceţi de balotaj. Căci nu egzistă să egziste, cu noi, veţi birui! Şi veţi zdrobi orânduiala cea crudă şi nedreaptă…în fine!” – îi spune el Vulpoiului, apoi, îl bate cu aripa pe umăr.

După cum se ştie, Jupânul ar cam vrea să răstoarne ocârmuirea tradiţională, însă nu poate aşa, pe sec. Îi trebuie susţinere. Dar, ghinion! partizanii din rândul tuturor vieţuitoarelor pădurii sunt la egalitate. Ăia care zic da sunt tot atâţia cât ăia care zic ba (ca peste tot, în toate pădurile din lume!).

Orice ar face, nici de-a naibii, blestemata de cumpănă nu se înclină. Nici într-o parte, nici în cealaltă. La noi – spunea cândva broscoiul unsuros, expert în chestiuni juridice şi de egalitate între toate fiarele pădurii – la noi, deci, exerciţiul democratic e sfânt. De-aia este inclus la categoria liber-impuse! 

Şi atunci, în acel moment sensibil, crucial, răsare printre copaci, venind pe calea aerului dinspre niciunde, el, pupăzoiul, reprezentantul câtorva minorităţi silvestre reunite. Şi pune numaidecât voturile grupului său într-unul dintre talere. Exact ca ouăle – cucul – într-un singur cuib! Numai pentru „binele pădurii” o face, se-nţelege, altfel, ar sta şi el bine mersi în scorbura teiului de poveste, dar nu, dom’le, el sare ca un disperat în ajutor, spre a se jertfi pe altarul binefacerii, conform cunoscutului principiu transmis de o parte din „ordinul ofidienilor”: bine faci, venin primeşti!

Drept urmare, cumpăna se înclină. Egalitatea se descumpăneşte rău. Şi orânduiala ori e zdrobită, ori e doar ştirbită. Depinde de cuib. Atunci, pupăzoiul se duce glonţ la tribună şi glăsuieşte aşa: „Fraţilor! Un moment, onorabili concetăţeni! Am voit să acopăr o ruşine care se petrece de atâta vreme în sânul codrului nostru… (Leul şi Lupul tremură.) am voit să cruţ opinia publică de o lovitură scandaloasă;… astăzi însă am fost lovit aşa de crud în dignitatea mea, încât nu mai pot tăcea. (Leul şi Lupul dârdâie.) Vreau să spun că acest onorabil cetăţean (îl arată cu aripa pe Jupânul Vulpoi) merită întreaga noastră consideraţiune. De ce? Fiindcă el, aproape singur, luptă pentru emanciparea pădurii noastre, pentru binele ei, pentru propăşirea ei (Aplauze. Leul şi Lupul stingheri.)

De aceea, consider că gestul grupului nostru, chiar dacă suntem puţini, de a vota în favoarea lui, este unul cât se poate de normal. (Aplauze.) Pe cale de consecinţă, respectul şi admiraţia trebuie să fie pentru ei, nu pentru mine. Cât despre mine, mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist… că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preţ…Da, da, da, de trei ori da!…”. (Delir. Aplauze furibunde.) 

După care, pupăzoiul se întoarce la loc în bancă, înfoiat, demn, serios, cu creasta roşie aprinsă, mai ceva ca un zălog de legământ. Într-un colţ al ciocului, îi răsare, nemernic, un zâmbet insesizabil de mulţumire. El ştie, ca orice pleşcar, că, oricum s-ar
împărţi dreptatea, tot se alege şi el cu ceva. O funcţie, o sinecură, o pleaşcă, o uşurinţă, un cadou, o ordonanţă… 

În restul timpului, când nu dă niciun ajutor la vot, nimănui, pupăzoiul pleşcar zboară de colo-colo, de pomană, aşteptând sorocul unei alte sesiuni a Sfatului, în care poate da măsura generozităţii grupului său de supuşi şi, totodată, bineînţeles, dovada 
înţelepciunii liderului lor. PÚPĂZĂ s. (ORNIT.; Upupa epops) (glumeț) cuc-armenésc (DEX)