Dumitru Popescu zis și "Dumnezeu" este unul din cei mai interesanți scriitori români. A avut o activitate politică pentru care mulți l-au trecut la index: fost secretar al CC al PCR, rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu” și membru al Comitetului Politic Executiv al PCR până la prăbușirea regimului Ceaușescu. Un om pe care Vladimir Tismăneanu îl consideră "cel fără de care cultul lui Ceaușescu n-ar fi atins niciodată proporțiile aberante, sufocante și universal-umilitoare atât de cunoscute".  În paralel, cărțile sale au făcut de fiecare dată senzație, indiferent de momentul publicării. Puțină lume își mai amintește de publicarea la începutul anilor ′80 a romanului “Pumnul și Palma”, în trei volume. 

Așa că m-am decis să fac un efort pentru cei care vor să afle mai multe despre adevărata personalitate a acestuia. Răsfoind unul din volumele sale de memorii, “Cronos autodevorându-se”, o altă carte de excepție pentru cei care vor să înțeleagă cum a funcționat sistemul comunist, am regăsit pasajul dedicat acelui moment.

Își amintea Dumitru Popescu cum în 1982, când se afla în cabinetul său de la Academia “Stefan Gheorghiu” citind unul din cursurile care îi dădeau de furcă, a primit un telefon de la directorul general Agerpres, Ion Mărgineanu. Acesta i-a transmis că agenția de știri a Uniunii Sovietice, TASS, anunța o luare de poziție a revistei Literaturnaia Gazeta împotriva romanului “Pumnul și Palma”. Imediat i s-a transmis o copie a textului publicat în revista sovietică. Romanul “Pumnul și Palma” era criticat de pe poziții sovietice previzibile și cita pasajele cele mai reprezentative și dure ale articolului.

“Nu mi se pare anormal sau exagerat că URSS se ocupa de persoana mea. Îmi par veniseră și altădată ecouri critice, ba față de cuvântările publice, ba în legătură cu deranjamente reproduse prin consfătuiri internaționale, unde le zădărnicieam intențiile. În relație directă nu-mi arătaseră antipatie, sperând probabil că n-au epuizat posibilitățile de a mă apropia, sau măcar îmblânzit . Nu-mi inspira teamă atacul, dimpotrivă, o plăcută surpriză, ca gestul unui vechi adversar care te ia în serios, îți acordă atenție”.

Avertisment pentru utilizatorii de iPhone și Android. Riscuri mari la încărcarea prin USB

Sosesc primele avioane F-16 pentru Ucraina. Este posibil să fie găzduite în România și Polonia

Ne puteți urmări și pe Google News

În acel moment la conducerea URSS se afla Iuri Andropov, fost șef al KGB-ului, pe care Dumitru Popescu îl cunoscuse și și-l amintește “ca un fel de papițoi gras, cu lanț de aur la încheietura mâinii (făcusem împreună drumul într-un zile de la Moscova la o casă de oaspeți excentrică, palavragind verzi și uscate)”.

Dumitru Popescu: “A doua zi au apărut ecouri internaționale la poziția oficiosului cultural sovietic. Le-am citit cu atenție. Marile agenții internaționale transmiteau știri proprii, cu citate alese după alte criterii, cu informații suplimentare despre autorul romanului și trimiteri la fundul conflictelor cronice dintre PCUS și PCR. După cum se vede se făcuse oarecare vâlvă. M-am interesat dacă Nicolae Ceaușescu era sediu, m-am urcat în mașină și m-am dus să mă prezint. Nu schițat niciun gest, de bună seamă aștepta ca inițiativa să vină din partea mea. M-a primit placid, măsurându-mă cu o privire ermetică, absentă, ca și când cu greu își mai aduce aminte de mine, iar vizita îl plictisea aprioric. M-a invitat să iau loc fără niciun cuvânt. L-am abordat neconvențional, spunându-i că mult le-a trebuit sovieticilor să clocească articolul. Nu prea înțelegea și i-am explicat că cele mai grave motive ale nemulțumirilor se află în primele două volume ale cărții, ori acestea le au ajuns la cunoștință cu un an sau doi înainte. Brejnev nu găsise cu cale să riposteze, o făcuse KGB-istul, evidențiindu-se probabil intenția de a pune capăt indulgenți ei față de România. I-a trecut unor peste față. Acest Andropov îl irita și pe el, nu dădeam doi bani pe pielea noului șef de la Kremlin, probabil se gândea cu scârbă că trebuie să-l întâlnescă, o dată. I-am spus că am venit să-i cer dezlegarea de a răspunde atacului. Dar mă pripeam, mai era până atunci”.

Nicolae Ceaușescu nu era într-o dispoziție prea bună. A început să mârâie și l-a întrebat dacă este conștient ce daune adus partidului. În 1982 nu mai avea chef de conflicte cu Moscova, în niciun caz pe teme de literatură. Dumitru Popescu presupune și că încă îi răsunau în urechi bombănelile cercului în care se învârtea seară de seară, cu un Dăscălescu, un Bobu sau Elena Ceaușescu.

A doua zi, însă Nicolae Ceaușescu avea să-l cheme urgent la sediul C.C. într-o cu totul altă dispoziție.

Volumele din “Pumnul și Palma” se aflau pe birou, cu semne de carte ieșind dintre pagini: “S-a oprit asupra câtorva paragrafe: Spun că jignești poporul rus, a început el, o voce batjocoritoare, polemică, de parcă nu cu mine vorbea, ci cu autorii articolului. După părerea mea îl lauzi prea mult. Eu nu aș fi făcut rușilor atâta termenele. Cel puțin nouă nu ne-au făcut niciun bine. Dar, mă rog..."

Nicolae Ceaușescu a continuat să analizeze articolul din Literaturnaia Gazeta a mai răsfoit cărțile, recitind paragrafele însemnate pe margine. “Cât privește istoria, a trecut el mai departe, ce vor? Să revenim la denaturările dinainte? Am terminat cu ele, odată pentru totdeauna. Cum ai prezentat tu lucrurile e corect.” Era vorba de un pasaj în care se vorbea despre trecerea Armatei Roșii prin sudul țării, în 1944, cu beții, jafuri, împușcături și violuri. În final Nicolae Ceaușescu a decis că acestui articol trebuie să i se răspundă. Dar nu era bine s-o facă Dumitru Radu Popescu pentru că astfel s-ar fi declanșat o polemică la nivelul cel mai înalt al celor două partide. Trebuia s-o facă altcineva un critic care să le dea o replică academică.

Ceea ce nu știa Nicolae Ceaușescu era că eroul romanului “Pumnul și Palma”, Manole Suru, îl avea ca prototip chiar pe el. Nu a aflat acest lucru niciodată...

În final, iată cum îl descrie Dumitru Popescu pe Manole Suru, adică pe Nicolae Ceaușescu:

“E un om dintr-o bucată, cinstit și sincer, omul datoriei, dăruit poporului, fără viață proprie, consumându-se bezmetic în slujba țelului până la ultima suflare, în final un idealist fanatic, dar și pragmatic încrâncenat. Păcatul lui este neînduplecarea, intransigența cazonă, neînțelegerea dinlăuntru a naturii umane și a nevoilor ei, convingerea că omul suportă orice tensiune și că binele, așa cum îl hărăzește el, justifică bruscarea și silinicia. E convins că are dreptul să facă bine semenilor cu forța, și în acest scop, să-i manipuleze după propria voință, să dispună de ei cum crede.”

Ce se mai poate spune? Decât să vă recomand să citiți cărțile unui scriitor înainte de a-l judeca după criteriile Wikipedia. Așa cum s-a întâmplat cu academicianul Dumitru Radu Popescu, dispărut recent. Fără nici o legătură cu Dumitru Popescu.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

(articol apărut în ultimul număr al Evenimentului Istoric)