Acum câteva zile, pe 7 octombrie, s-a făcut anul de când organizația teroristă Hamas a atacat Israelul. Teroriștii au ucis peste 1200 de oameni și au răpit alți 250. În zilele următoare, din cauza rănilor grave, au mai murit câteva sute. Victimele, femei, copii, bătrâni, de-a valma, erau în marea lor majoritate locuitori ai kibuțurilor din apropierea frontierei dintre Israel și Gaza. Nu au stârnit milă nici măcar sugarii.

Nu mă voi referi la cele petrecute în Orientul Apropiat, urmare a atacului Hamas. Sunt lucruri știute, ele au făcut obiectul a mii de știri de presă și comentarii avizate. Din prima clipă am fost sigur că Israelul va reacționa pe măsură și într-o manieră decisivă. De un răspuns tranșant depindea supraviețuirea statului și națiunii. Spun asta, pentru că atacul Hamas a vizat mobilizarea prin inflamare a lumii arabe împotriva evreilor. Nu a fost deloc să fie așa.

Nu sunt vreun specialist în istoria popoarelor din acea zonă. De aceea nici nu prea înțeleg cum niște ființe înzestrate cu conștiință de sine, fii, frații, soții sau tații cuiva, își pot începe viată aruncând cu pietre și și-o sfârșesc înfășurați într-o vestă căptușită cu cartușe de dinamită. Dar nu stă lumea în loc, în funcție de ceea ce pricep sau nu pricep eu.

Loviturile executate de armata și serviciile israeliene, după scenarii care păreau posibile doar în filmele americane trase de păr, m-au lăsat și pe mine cu gura căscată. Miile de pagere care explodează simultan în tot atâtea buzunare ale utilizatorilor Hezbollah, zecile de eliminări la milimetru ale liderilor celor două organizații teroriste, oricât de bine ascunși și protejați ar fi fost, au dat la vedere măsura voinței și putinței Israelului de a supraviețui.

Dar nimic din toate astea nu m-au impresionat, așa cum a făcut un fapt zguduitor - este puțin spus, dar nu am ceva mai mult la îndemână - petrecut în zilele când omenirea afla de atacul Hamas. Am scris despre asta, imediat de cum am știut, acum fix un an. Povestea însă mi-a rămas în minte până astăzi și îmi provoacă același amar consternat astăzi ca și atunci. Este povestea unui tată evreu, ușurat sufletește atunci când a aflat că fiica lui în vârstă de 8 ani, a fost omorâtă de teroriști și nu luată ostatică.

„Am găsit-o pe Emily. E moartă, iar eu am spus Da! Am spus da și am zâmbit, pentru că aceasta este cea mai bună veste dintre toate posibilitățile pe care mi le puteam imagina”. Sunt vorbele spuse printre lacrimi de Thomas Hand, într-un interviu sfâșietor pentru CNN.

Când a fost informat despre uciderea fiicei sale, Thomas Hand a exclamat: „Da!”. Cumva ușurat, pentru că se gândea la ceva mult mai rău pentru Emily: „Aceasta a fost cea mai bună veste despre posibilitățile pe care le cunoșteam. Ori era moartă, ori în Gaza. Și dacă știi ceva despre ceea ce le fac oamenilor din Gaza, asta e mai rău decât moartea. Nu ar fi avut mâncare. Nu ar fi avut apă. S-ar fi aflat într-o cameră întunecată plină de doar Hristos știe câți oameni. Îngrozită în fiecare minut, oră, zi și anii care ar fi urmat. Deci moartea a fost o binecuvântare. O binecuvântare absolută.”

Spuneam acum un an, o spun și acum: în peste 30 de ani de jurnalism, nu am auzit ceva mai cutremurător. Un tată este bucuros că fetiței sale i-a fost curmat prin moarte un chin care, în cel mai fericit caz, i-ar fi strivit sufletul și mintea pentru totdeauna, asta dacă ar fi scăpat cu viață. Nu-mi pot imagina infern mai mare pentru un părinte și nu cred că sunt capabil să pun în cuvinte ceea ce simt.

Îi pofteam acum un an, pe cei care aflau de inimaginabila tragedie, să încerce să se pună în pielea și în simțirea tatălui lui Emily. Să încerce o clipă să-și imagineze cum este să te bucuri de faptul că moartea ți-a scăpat copilul de o soartă mult mai grea. Una decisă nu de vreo boală incurabilă chinuitoare, ori de vreun accident urmat de infirmități devastatoare, ci de placul diavolesc al unor scelerați.

În anul care a trecut, mii de copii palestinienii au fost duși și ei la groapă de părinți la fel de distruși, precum tatăl lui Emily. În gropi identice cu cele în care au fost îngropați și copiii evrei care au împărțit aceeași soartă cu micuța Emily. Când este vorba despre copii duși la groapă, nici dacă ești absolut idiot nu poți pune probleme care țin de religii, ideologii sau de orice altă tâmpenie sinistră în numele căreia un adult poate ucide fără să clipească.

Nu există loc în lumea asta, unde să nu se spună despre copii că „sunt bunul cel mai de preț”, că „sunt viitorul”, că ei reprezintă „darul cel mai scump pe care ni-l face Dumnezeu”, și tot așa. Cu toate astea, unde întorci capul, auzi de copii omorâți în războaie sau atentate, exploatați sexual sau prin muncă forțată, înfometați până la stingerea din viață, într-un cuvânt, copii-victime ale acțiunilor adulților sau a nepăsării lor.

Este ceva de făcut? Nu, nu cred că se poate face nimic, cu toate ONU-urile, UNESCO-urile și alte alea declarat-preocupate de soarta copiilor. Asta ne este specia, atât putem, ăsta ne este datul. Din acest punct de vedere, suntem inferiori celorlalte mamifere, care își țin puii în mijlocul turmelor, pentru a-i proteja de pericole.