În urmă cu aproape un sfert de veac, Maricica Puică (58 de ani) trecea prima linia de sosire în proba de 3.000 de metri şi a treia la 1.500 de metri, la Jocurile Olimpice Los Angeles 1984.
În această vară, se vor împlini 25 de ani de la cea mai bună participare a României la Olimpiadă: locul doi pe naţiuni, 53 de medalii (20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz).
Singuri printre americani
Peste Ocean, în „buricul” democraţiei, România a fost singura ţară aflată sub influenţa Uniunii Sovietice al cărei drapel a fluturat pe 28 iulie, pe stadionul „Memorial Coliseum”, la ceremonia de deschidere a ediţiei cu numărul 23 a Jocurilor Olimpice de vară.
Imaginea întipărită în memoria sportivilor români prezenţi la Los Angeles este cea a unui stadion plin care s-a ridicat în picioare la intrarea lor şi i-a aplaudat la scenă deschisă.
Mulţi au „dat vina” pentru rezultatul României pe absenţa ruşilor. Dar marea Chină a fost acolo, precum şi alte state cu mult mai mulţi bani pentru sport decât România.
„În ceea ce mă priveşte, nimeni nu trebuie să comenteze. În acel an, în martie, am câştigat aurul la Campionatul Mondial de cross, din Statele Unite. Acolo au fost toate sportivele, inclusiv sovieticele. Toate cele cu care ar fi trebuit să mă lupt la Olimpiadă şi le-am învins. În acel moment eram singura sportivă care a cucerit titlul mondial la cross şi titlul olimpic la 3.000 într-un singur an”, a spus Maricica Puică.
Fosta atletă a mărturisit că americanii au încercat s-o oprească la ei în ţară.
„Au vrut să-mi dea 2 milioane de dolari ca să rămân la ei, dar am refuzat. Nu puteam să-mi las familia să fie distrusă pe vremurile acelea”.
Trezită din somn pentru „nenea” şi „tanti”
Rememorând acele timpuri, Puică ne-a mărturisit că tremură toată. „Nu aveam voie să ne bucurăm pentru victoriile noastre. Ne antrenam mereu în aceleaşi haine. Nu aveam mâncare, nu aveam căldură. Şi când câştigam nici nu aveam voie să ne bucurăm, să ne descătuşăm”.
Trecerea vremii n-a alungat din sufletul Maricicăi Puică regretul că a pierdut aurul la 1.500 de metri. „Am alergat cu ficatul obosit. La finala de la 1.500 de metri, cu 100 de metri înainte de sosire eram a şasea şi atunci m-am trezit. Am tras tare şi am ajuns a treia. Dacă mă trezeam, mai devreme câştigam. Dar poate că aşa a vrut Dumnezeu”, a spus fosta sportivă, explicând că „americanii au făcut programul de aşa natură ca eu să nu rezist, fiindcă eram principala adversară pentru sportivele lor. Dar am rezistat. Timp de o săptămână n-am putut mânca, n-am dormit. Înainte de 1500 metri, când am aţipit şi eu un pic am fost trezită fiindcă trebuia să vorbim cu «nenea» şi cu «tanti» (n.r. - soţii Ceuşescu)”.
Puică respinge toate acuzaţiile care i s-au adus, conform cărora ar fi luat bani de la italieni pentru a o lăsa pe Gabriella Dorio să învingă la 1.500 metri.
„N-am luat nimic. Nici un ban. Când am ajuns în ţară am fost recompensată cu un salariu, cu 3000 de lei”.
De Paşte, minte pentru guvernanţi
De Paşte, pe care îl petrece la Bucureşti, în mijlocul familiei, Maricica Puică îşi doreşte în primul rând sănătate. „Nu numai pentru mine, ci pentru toată lumea. Şi vreau să le aducă Iepuraşul minte celor care conduc această ţară, fiindcă sunt mulţi săraci. Poate că sunt oameni care n-au un ou de Paşte”. 
„Lumea s-a ridicat în picioare”
Doina Melinte a venit de la Los Angeles cu titlul olimpic la 800 de metri şi cu argintul la 1.500 de metri.
„Pentru mine, Los Angeles 1984 a fost competiţia supremă. M-am dus acolo dorindu-mi medalia de aur. Plângeam gândindu-mă la această medalie”, şi-a amintit fosta atletă, rememorând momentul ceremoniei de deschidere:
„Absolut toată lumea s-a ridicat în picioare şi ne-a aplaudat. Românii din tribune erau mândri că sunt români. La plecare ne-au dus până la aeroport”.
Melinte nu face cozonaci
La fel ca în alţi ani, Paştele o va găsi pe Doina Melinte în mijlocul familiei, „fetiţa, cu mama şi cu fraţii”. „Nu mă abat niciodată de la tradiţia mielului. Acum eu îl gătesc. Fac şi pască, dar nu cozonaci. Este mult de muncă la ei”, a povestit, adăugând şi-a făcut deja cadouri: „Mi-am luat haine. M-am înnoit”.
Nimeni nu i-a oprit pe ruşi
Campion olimpic la haltere în 1984, Nicu Vlad vede acele Jocuri Olimpice drept „cea mai importantă competiţie din carieră. Am câştigat aurul la 20 de ani”. În ceea ce priveşte absenţa sovieticilor, preşedintele Federaţiei Române de Haltere este tranşant: „Nimeni nu i-a oprit să vină”.
Un ou şi-un pahar cu vin
Pentru Nicu Vlad cel mai important „cadou” este sănătatea. „Dacă ai sănătate poţi să le rezolvi pe toate”, a spus el, adăugând că „de Paşte voi fi cu prietenii. Vom mânca miel, ouă roşii şi bineînţeles că vom bea un pahar cu vin”.
De la Iepuraş, medalii olimpice la Londra 
Alături de Toma Simionov, Ivan Patzaichin a câştigat aurul la canoe-2 pe distanţa de1.000 metri şi argintul la 500 metri. „La Los Angeles, mi s-a părut că am obţinut victoria foarte greu. A fost o cursă dificilă. De altfel, atunci am şi decis să mă retrag. Am realizat că nu voi mai putea să mă menţin încă patru ani la un nivel înalt. Am dat totul atunci”, a povestit „Amiralul”, precizând că în jurul său „toţi se mirau cum de ne-a lăsat Ceauşescu să participăm”.
Aşa cum face de 30 de ani, Patzaichin se va afla de paşte printre prieteni, la munte. „Îmi doresc de la Iepuraş sănătate şi peste patru ani să ne aducă medaliile pe care nu le-am obţinut la Beijing. Vrem să demonstrăm la Londra că ceea ce s-a întâmplat în China a fost un accident. Avem o echipă valoroasă la caiac, tânără, care poate avea rezultate foarte bune”.
Recomandările noastre
