Aveam de ales între a muri de foame sau a mai verifica încă o dată dacă temperatura mea e aşa de joasă. În jur, nimic de măsurat. Doar cântare de control. Am luat-o atunci empiric. Mi-am pipăit degetele să văd dacă nu cumva sunt reci. Nu erau. M-am gândit că poate picioarele. M-am tras într-un colţ şi mi-am scos încălţările. N-am mai apucat să-mi pipăi şi degetele de la picioare, să văd dacă sunt reci. De după un raft, a sărit la mine un tip cu faţa vopsită în culori de camuflaj, îmbrăcat în costum de asalt şi cu bocanci în picioare. Pe cap avea o fel de bască, un pic pleoştită, care aducea cu o savarină ţinută la căldură, pe care îşi pusese pentru camuflaj nişte frunze de spanac luate de la raionul de legume şi verdeţuri. Aşa cum aveau pe căşti militarii din Irak şi Afganistan.
Am crezut că este de la raionul de jucării. Face reclamă la ţestoasele ninja. A tunat însă foarte serios la mine: „Nu te mişca. Îndepărtează-te uşor de pantofi”. M-am tras înapoi doi paşi. S-a repezit drept la adidaşii mei şi i-a ridicat cu mare precauţie: „Lasă că vă ştim noi. Ţineţi explozibilul în tocul pantofilor”. Numai că erau pantofi de sport, fără toc. I-a tot sucit, a văzut că nu pică nici un explozibil din ei şi m-a lăsat să mă ridic. „Să nu credeţi că la noi vă merge, mă! La noi n-o să dărâmaţi cele două turnuri, ca după aia lumea nu va mai fi la fel. La noi, lumea rămâne aşa, cât are firma noastră contract aici”. După care a aruncat spre mine încălţările: „Puteţi trece”!
Am târguit câte ceva, că de când eram reptilă lista se subţiase mult, erau multe produse de care nu mai aveam nevoie, am plătit şi am luat-o spre ieşire. Mă gândeam să am grijă să nu trec cumva prin faţă pe la „Antipa”, că dacă mă vedeau ăia, mă fugăreau cu puşca cu tranchilizante, să mă pună înapoi în colecţie.
La dracu’! Ce străfulgerare. Abia în drum spre parcare mi-am dat seama ce ţeapă îmi luasem. Ăla de-mi pusese pitolul în cap la intrare, n-avea nicio treabă cu temperatura. De fapt, când mă atinsese raza roşie, am simţit că mă străbate aşa, un fior, care mergea până sub Bucegi. Pretextând că-mi ia temperatura, îmi pusese un microcip în cap.
Ne puteți urmări și pe Google News
Sigur asta s-a întâmplat, pentru că numai cineva cu microcip în cap poate să dea atâţia bani pe cele trei nimicuri pe care le târguisem.
Dar ştiţi ce-i cel mai nasol cu microciparea asta? Că microcipul de ţi-l implantează, ţi-l şi adaugă la nota de plată. Altfel, nu-mi dau seama cum a putut să coste atât ce-am luat de la supermarket.
Recomandările noastre
