Numele psihiatrului Gabriel Diaconu a fost legat de scandalul din Sănătate. În urma izbucnirii acestuia, specialistul a precizat că secțiile ATI nu sunt „saloane de paliație”. De altfel, declarațiile sale au stârnit numeroase reacții în spațiul public. Ulterior, psihiatrul a renunțat la funcția onorifică de consilier al ministrului Rafila. De această dată, psihiatrul a adus în prim plan parcursul său ca medic, însă a lansat și un îndemn pentru colegii de breaslă din România

Psihiatrul Gabriel Diaconu, despre misiunea sa și medicilor din România

Specialistul a vorbit despre intrarea sa în activitatea de medic, dar și despre primii pacienți morți în timpul gărzilor.

„Primul mort a fost Veronica. Era un bărbat în jur de 45 - 50 de ani, de talie medie, pe care l-am pescuit cu o cange din groapa cu formol a Facultății de Medicină, în spatele catedrei de Anatomie, acolo unde se mai găsea, la vremea respectivă, Serviciul Cadavre.

L-am numit Veronica pentru că avea tatuat, pe piept, acest nume. Veronica ne-a servit drept model de studiu. Aveam 18 ani. În primul an la Medicină începi cu Moartea. Despre viață începi mai târziu.

Mi-aduc aminte și acum detalii anatomice. Avea un neurinom, o tumoră a nervului brahial. Probabil îi dăduse dureri la muncă în timpul vieții.  Și - lucru care ne făcea să ne amuzăm periodic la sala de disecții, avea un al doilea cap distal de prindere a mușchiului biceps brahial. Biceps înseamnă două capete de prindere. Veronica avea trei capete. Adică avea un biceps triceps. Sau avea doi mușchi triceps brahiali.

Era numai bun să pice studenții la examenul practic.”, a povestit medicul, într-o postare pe Facebook.

Moartea, parte din realitatea trăită de medici

„Al doilea mort a fost o femeie de 68 de ani, patul de la geam, care-și trăia (și nu știa) ultima zi de viață când am cunoscut-o, în prima zi de stagiu, în primul an de rotații clinice. A fost prima ”mea” pacientă.

Avea o ciroză hepatică decompensată, edeme ”până sus”, o insuficiență cardiacă decompensată, modificări biologice cât casa, fetor hepatic și encefalopatie. Părea destul de jovială deși diplopia ocazională dădea de gândit. Am apucat să stăm câteva minute de vorbă. Pe geam intra un soare galben, galben ca icterul ei. Mi-aduc aminte că mi-am zis că fetorul nu pute așa cum scria în cărți.

A doua zi dimineață patul era gol. Murise peste noapte. Mi-a fost ciudă. Toți ceilalți studenți aveau pacient. Mie-mi murise înainte să fie a mea. Deși nu-i făcusem nimic, mi-o ”asumasem”. O pomenesc, zeci de ani mai târziu.

Pacient readus la viață

Al treilea mort, sunt niște ani de grație între morți, e o doamnă cu o hemoragie cerebrală. Eram de gardă, deja rezident de an mare, iar ea a intrat în stop. Primul meu cod declarat. Prima mea resuscitare. Am pus un EKG portabil, ca să văd ce fac acolo. Am numărat fiolele de atropină, de adrenalină. Am dat la mâini, asistenta dădea la balon. La limita a 45 de minute asistenta, o femeie cu experiență, îmi spunea ”hai domnu doctor, gata, lăsați-o că s-a dus, declarați ora decesului”. Pentru că ăsta e protocolul, doctorul declară ora decesului.

Am mai insistat câteva minute. Spre minunea tuturor, i-a pornit inima. Pulsul s-a stabilizat, numai bine când venea echipa de ATI de la etajul 2.

Când am ieșit din salon, lac de transpirație, un bătrân cu părul alb și lacrimi în ochi mi s-a pus în cale. M-a întrebat, murmurând: ”a murit baba mea?”. Am putut să-i spun că n-a murit. Mi-a lut mâna să mi-o sărute, mi-am tras-o stânjenit. I-am luat-o eu pe a lui și i-am spus grav: ”nu a murit, dar nu cred că va mai trăi mult. Stați cu ea, luați-vă la revedere, resuscitarea a fost lungă și fără speranță”, a continuat acesta.

Al patrulea mort a fost o femeie de 93 de ani uitată într-o rezervă pe o altă aripă, care a intrat și ea în stop câteva săptămâni mai târziu. Asistentele m-au chemat, am declarat cod, am început resuscitarea.

(…)

Psihiatrul Gabriel Diaconu, despre decesul tatălui său

Specialistul a mărturisit că, printre pacienții pentru a căror viață a luptat, s-a numărat și tatăl său.

„Și sunt și alți morți, morți mai mici sau mai mari. Îmi bântuie mintea, îmi vin uneori în vis. Îmi cutreieră mintea, uneori le cer sfatul. Printre morți se numără tatăl meu, care - prin firea lucrurilor și natura hazardică a vieții - la sfârșit de drum mi-a fost și pacient. N-ar fi trebuit să-mi devină niciodată pacient. Dar mi-a fost. M-am luptat cu amintirea asta, deși știam...

Știam de la un alt mort de-al meu, care s-a stins pe-o secție de terapie intensivă, resuscitată împotriva voinței ei exprese de soțul ei, tot doctor, că sunt momente în viață când nu mai ai reguli, nu mai ai zei. Ea nu s-ar fi lăsat operată de cancer de nimeni, mai puțin el. Iar el a operat-o magistral, cu mâini magice care i-au mai dat luni, nu doar săptămâni, de viață. Dar aceleași mâini n-au putut-o lăsa. Așa că unde n-a mai putut soțul au putut aparatele. Cât să piară într-un ajun de Crăciun.

Tatei nu i-am putut prelungi viața. Mă gândesc că ce-am făcut poate i-a calmat demonii.

Să fii doctor înseamnă morți. Mai multe morți, mai puține morți. O veghe neîncetată și-o conversație neîntreruptă, de aproape sau de departe, cu eterna neființă.

Tot ce avem, tot ce învățăm, fiecare carte și fiecare curs, fiecare literă, doză, formulă mnemotehnică, ne înzestrează doar pentru prezența într-o discuție.

Ce urmează după aia e între noi, moarte și omul care-o are, care-o cheamă, care-o teme. E, fără vreo supărare pentru rudele lui, pentru copiii lui, pentru părinții lui, o relație care nu prea suportă terțe părți”, a adăugat Gabriel Diaconu.

Medicii, mesagerii vieții și ai morții

„Noi suntem mesagerii vieții. Noi suntem mesagerii morții. Pentru fiecare dintre cei ce se duc, timpul se oprește. Familiile îi plâng, dispar dintre noi. Noi ne trezim a doua zi și continuăm.

E ușor să faci medicină când ești doar lumină, când ai doar succes, când toate-ți par ușoare și atingerea ta vindecă. Dar începi, cu adevărat, să faci medicină când te întorci acolo, la primul mort.

Când cazi în genunchi, când îți blestemi mândria. Când te uiți în oglinda propriei superbii și nu te mai vezi decât slut, inutil, insuficient. Când trăiești starea pe care un pacient de-al meu o numește, fortuit, ”degeabalitate”.

Asta ne face pe noi, doctorii, o frăție a lupilor. Asta ne face atât de răi uneori unii cu alții, om cu om, atât de invidioși, de ranchiunoși, de resentimentari, de ciudoși, de pătimași, de seci și distanți pentru mulți.

Asta ne face și să ne privim, uneori, în tăcere, într-o privire în privire neîntreruptă. A fost și este onoarea, și privilegiul, meu, să am pacienți dintre doctori. Poveștile lor încă n-am să le spun.

Decât că trăim într-același blestem. Unii cu cimitire mici și ciudate, ca noi psihiatrii. Alții cu cimitire negre, cernite. Alții cu veritabile, somptuoase, inegalabile cimitire. Și mai sunt unii, doctorii de copii, care au și ei cimitire mititele, cu gropi mărunțele, minione, în care zac și se duc sicriele mici”, arată medicul.

Îndemn pentru colegii de breaslă

„Singurii care n-au cimitire sunt medicii legiști, sau anatomo-patologii. Ei sunt doar aceia care ne spun, uneori, ce ne caută pacienții printr-un cimitir, sau printr-altul, lucru care de altfel e foarte important. Fără ei uneori nu ne-am descurca, doar noi pe limba noastră.

Aproape fiecare deci, și fără îndoială, plecăm dimineața la muncă, spre noul pacient, dintr-o reculegere în propriul cimitir. Alegem să plecăm de acolo.

Alegem viața. Alegem să ne folosim educația, școala primită, cunoștințele, zăbava, omenia, arta, iscusința, să dăm cinste vieții.

Și dacă se poate s-o dăm. Dacă se poate s-o alinăm. Dacă se poate s-o ocrotim.

***

Această poveste, dintr-o suflare, i-am spus-o de curând unei paciente de-ale mele care, anul acesta, termină Facultatea de Medicină, și care - când a început nebunia ultimelor săptămâni - a fost foarte afectată. Și ca ea, sunt sigur, mulți doctori tineri și foarte tineri au fost afectați.

Noi, cei care deja ne-am văzut propriile morminte pe care le lăsăm, uneori, în urmă, cu toate întrebările și toate ororile (ce-aș fi putut face diferit? ce anume din ce-am făcut poate n-a avut efectul scontat? e posibil că, printre toate celelalte, ceva din ce-am făcut și eu să fi contribuit la moartea acelui om?) ...Noi suntem obligați, de fapt, nu doar că suntem invitați,

Să-i sprijinim.

Să-i încurajăm.

De aia suntem o frăție a lupilor. Medici înainte de orice. Medici înainte de tați sau mame. Medici înainte de părinți, sau copii. Medici înainte de prieteni sau cunoștințe. Medici. Înainte.”, a încheiat specialistul.