Evenimentul Zilei > EVZ Special > Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă: „Eu permit copiilor să știe ce e alcoolul, chiar și marijuana, dar cu măsură”
Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă: „Eu permit copiilor să știe ce e alcoolul, chiar și marijuana, dar cu măsură”

Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă: „Eu permit copiilor să știe ce e alcoolul, chiar și marijuana, dar cu măsură”

România nu are grijă să exploateze valorile”, e categoric psihiatrul Aurel Romilă. Apoi, cu o umbră de tristețe în glas, continuă: „Puteam să fac atâtea în ultimii 20 de ani, dar ăștia nu mă mai primesc. Se distrează pe seama mea: că moșul ăsta e dement, că am Alzheimer. Prostii!”. Doctor în medicină, profesor și inițiator al secției de Resocializare din cadrul spitalului „Al. Obregia” din București, medicul în vârstă de 83 de ani vorbește, în interviul acordat Evenimentului zilei, despre problemele care tulbură liniștea psihică a românilor, despre „psihopații care au ocupat toate posturile-cheie în țară”, dar și despre „visul românesc”, care a ajuns să se rezume la „o vilă, o mașină și bani mulți peste noapte, cheltuiți pe plăceri”.

Ileana Ilie Ungureanu: Care considerați că e boala societății românești?

– Dr. Aurel Romilă: Neglijarea formării personalității. Nu formăm personalități bine orientate, copiii ne scapă. Pleacă la Londra, în Spania. Ne-au lăsat milioane de oameni – aici este tragedia româneacă. Ar fi bine să-i învățăm să se ducă și să se întoarcă, așa cum fac sârbii, de exemplu.

– Și ce să facă aici? Valul de migrație e o reacție promptă și foarte dură la situația economică din țară, pe de o parte, și la avantajele pe care migrarea într-o altă țară dezvoltată le poate oferi.

– De acord că aici e treabă de bani. Dar nici nu avem cultura muncii și a banului. Cel mai mare economist al secolului XX, Max Weber, a pus accent pe religia luterană și pe muncă, iar cuvântul lui cheie e economie. Noi nu suntem economi. Dacă punem un ban deoparte o facem ca să ne ducem la mare în Grecia.

– Care credeți dvs. că sunt păcatele modernității?

– O întrebare foarte grea. În două cuvinte: filosofie superficială. Lumea l-a înțeles pe dos pe Freud, de pildă, care când vorbea de realizarea principiului plăcerii împotriva regulilor civilizației, nu se referea la plăcerea sexuală, ci maximum trebuie să fie armonia, copiii, viitorul. Nu cabaret și chestii deastea, or toți se cred frustrați că le trece viața. Freud era un burghez educat, nu umbla după plăcere, deși la ușă avea 20 de cucoane.

– Ce vă revoltă cel mai mult și mai mult?

– Că nu există prioritatea asta a adevăratelor personalități. Nu-mi plac falsele personalități, acești neicanimeni care apar pe la televizor. Nu din considerații estetice, ci pentru că știu ce tezaur are lumea și pe care trebuie să-l dăm copiilor viitorului.

– Cum ați caracteriza cei 27 de ani de capitalism?

– O mare dezordine, o mare obscuritate a căilor – acum nu mai știi cum să faci, să dregi –, o mare nesiguranță. Ăștia care ne conduc nu sunt convingători din punct de vedere intelectual, nu știu să vorbească, nu știu să transmită. Nu meritocrația funcționează în România zilelor nostre, ci slugărnicia. Oameni remarcabili sunt trecuți cu vederea, iar nonvalorile sunt ridicate în slăvi. Dacă eu de 20 de ani pot să muncesc și ăștia nu mă mai primesc. Puteam să fac atâtea, însă lumea se distrează pe seama mea. Am auzit tot felul de formule: că moșul ăsta e dement, că am Alzheimer. Prostii! Dar asta e România, nu are grijă să exploateze valorile.

– Declarația dvs. cum că „populația României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopați) și oprimați (depresivi)” n-a trecut neobservată. Psihopații au ocupat toate posturile-cheie în țară?

– Clasa politică e o parvenită, adică o clasă accelerată. E nevoie de seriozitatea meseriei, de experiență. Nu să ajungi în Parlament că ești pila cuiva. Și lipsă de seriozitate a meseriei e în orice domeniu. Acum nu te mai înțelegi nici cu zidarul, nici cu electricianul etc. Trăim într-o societate traumatizată, care nu permite înflorirea personalității. De unde și eșecul și, în consecință, bolile psihice.

„Nu meritocrația funcționează în România zilelor nostre, ci slugărnicia.”

„O vilă, o mașină, bani mulți peste noapte, cheltuiți pe plăceri – ăsta e visul românesc”

– Până să fim numiți infractorii Europei, am fost văzuți și percepuți ani de-a rândul ca handicapații Europei.

– Aia cu o țară de handicapați mintali, apărută după Revoluție, a fost o eroare. Toți occidentalii ăia care ne-au vizitat au fost ei înșiși niște alienați, niște zăpăciți. Nu mai aveau ce să pozeze, decât pe ăștia care făceau pe ei. Nu asta era realitatea românească. Om avea câteva mii, dar are și Franța, și Germania și toată lumea are handicapați.

– Cât de mare este granița între un bolnav mintal și un om sănătos?

– Este un continuu și noi toți suntem un amestec. Noi trebuie doar să stabilim dacă amestecul dumitale este mai tulbure decât al meu. Așa văd eu lucrurile. Avem inconștient toți, suntem plini de păcate. Cine vrea să lupte, luptă, iar cine se lasă e luat de ape și la revedere. Îți trebuie structura spirituală optimistă, sănătoasă.

– România ocupă locul 29 din 30 în privința integrării oamenilor cu probleme de sănătate mintală.

– Astea sunt statistici, dacă ăștia care ne conduc vor să dea ajutor poporului român și problemei handicapului ar trebui să le creeze condiții să fie și ei oameni. Nu numai să le dea bani. Atrage-i cu diverse ateliere, să facă ceva, nu-i izola.Una din primele sarcini ale primăriilor ar trebui să fie reintegrarea handicapaților în societate, să-i ajute să poată trăi.

– În România există un sistem de sănătate mintală? Există politici coerente pentru recuperarea și reabilitarea bolnavului psihic? 

– Există vorbitori, nu și făcători. Sunt secții de psihiatrie în care nu s-a schimbat nimic de 50 de ani, nu există tratamente moderne sau terapii adecvate.

– Sunt mii și mii de stări mintale. Cum ați defini o persoană sănătoasă sau bine adaptată din punct de vedere psihic?

– O persoană sănătoasă psihic are o conștiință echilibrată, simțul datoriei, nu e prea orgolioasă, asta fiind o boală românească. Orgoliul e bun la Halep, ca să ia titlul mondial, dar la noi, ăștilalți – e Caragiale. Singurul geniu românesc a fost Caragiale.

– Care sunt cele mai întâlnite probleme care tulbură liniștea psihică a românilor?

– Depresiile legate de serviciu, cele conjugale, neajunsurile financiare. Noi, informal și superficial, stăm foarte bine, dar adevărul profund este că am renunțat la valorile fundamentale. În zilele de acum lumea își permite prea multe. E o imoralitate totală.

– Cum vedeți România peste 10 ani?

– Mă gândesc la nepotului meu, care are 10 ani acum, și sper să-l văd adaptat, să nu-l văd în categoriile astea de oameni descurajați, căzuți. Generației de astăzi îi lipsește înălțimea spirituală adevărată. O vilă, o mașină, bani mulți peste noapte, cheltuiți pe plăceri – ăsta e visul românesc.

„Lumea a trecut la plăcerea de a trăi. E mult prea cârmită spre divertisment”

– Autosugestia e foarte la modă în ziua de azi. Împărtășiți ideea că am putea fi mai sănătoși doar prin puterea gândului?

– Sigur că da. Poporul român este socotit încă de la Doicescu (Octav Doicescu, arhitectul care a creionat cartierul protipendadei bucureștene – n.r.) un popor ușor vesel. Și așa este. Are un tonus bun, deși toată lumea îi dă cu depresie, depresie. În general avem un fond, de genul: „Ia mai dă-i în …”. Problema este că nu avem disciplină. E o instabilitate națională din cauza indisciplinei. Suntem umani, dar nu suntem foarte religioși.

– Să fie criza lumii de azi e și o criză a spiritului?

– Este. După al Doilea Război Mondial, după atâtea drame, lumea a trecut la plăcerea de a trăi. E mult prea cârmită spre divertisment, adică să ne trăim viața.

– Și atunci suntem într-un punct de cotitură?

– Nu doar noi, ci lumea întreagă e întrun foarte mare punct de cotitură. Pentru că Occidentul, fiind civilizat, nespiritualizat, nu-și dă seama cât de sălbatic și de grosolan e. Fiecare om care pleacă de aici să se ridice în străinătate trece prin câțiva ani foarte grei.

– Care este drumul cel bun, în ce direcție să mergem?

– Mai întâi, ar fi bine să ne educăm copiii pentru un viitor bun, să-i facem cu o meserie care se caută, să-i adaptăm. Învățământul e la pământ, dar, paradoxal, toată lumea are diplomă. Chiar și de la Oxford. Iar această lipsă de substanță ne va costa foarte mult. Nu e vorba de câte masterate și doctorate ai, ci ce știi să faci cu adevărat.

– Și cum reușești să te menții integru și intact, sau să crești așa un copil, într-o societate superficială și în continuă degradare, super-tehnologizată și foarte dinamică, guvernată de triada sex-bani- putere, așa cum ați afirmat chiar dvs.?

– Astea sunt trăsăturile sociopatului și ale nenorocirii actuale. De toate avem nevoie, dar în limite. E o robinsonadă, și te vei concentra pe individualitatea copilului. Însă fără exagerări. Dacă ne uităm la societatea de azi, vrem să nu bea, să nu fie dependent, să aibă grijă de noi când vom fi bătrâni, să nu ajungă la pușcărie, iar toate chestiile astea elementare mama i le bagă în cap. Și dacă și tata e un om serios, la locul lui, foarte probabil că 80% vor avea un copil bun. Dată fiind presiunea tâmpită a mediului în care trăim, există un risc de 20% ca și copiii de foarte bună condiție să cârmească.

– E evidentă neputința sistemului educațional românesc de a valorifica talentul și pasiunile copiilor.

– Dragă, schimbă foarte mult la minister. Nu se poate așa… tu ai învățat după un manual, eu după alt manual. De ce atâta complicație? Eu înțeleg să-i învățăm calculator, că ăsta e viitorul, dar cu măsură. Cuvântul cheie pentru România e că avem voie la toate, nu e dietă ca la diabet, dar totul trebuie cu măsură. Eu permit copiilor să știe ce e alcoolul, chiar și marijuana, dar cu măsură. Și atunci țara va fi așa cum trebuie, pentru că excesele ne duc naibii. Lucrurile se reduc la dozaj, să existe un echilibru, e o treabă de „nimic prea mult”.

„Occidentul, fiind civilizat, nespiritualizat, nu-și dă seama cât de sălbatic și de grosolan este.”

„Când am intrat în boli mintale nu am avut decât o singură idee: să-i scot pe bolnavi din pat” 

– Ce v-a condus spre ceea ce sunteți astăzi?

– Nu-i vorba de fascinare. Am fost traumatizat de boala tatălui meu, pe care l-am pierdut când aveam 10 ani. Era cardiac. Învățătoarea a sfătuit-o atunci pe mama să plec din Medgidia, să mă dea la școală în București, ca să nu mă pierd. Așa am ajuns elev la Liceul „Mihai Viteazu” și până la 25 de ani am stat la internat.

– Acum nu-ți lași copilul de 10 ani singur nici în casă, d-apoi să-l trimiți să învețe la aproape 200 de kilometri distanță.

– Mi-a fost foarte greu ca provincial. Bucureștiul era foarte avansat în anul 1944. În clasa în care am intrat, elevii vorbeau franțuzește cu profesorii, aveau preparatori și acasă. Eu nu știam niciun cuvânt. Și cum nu aveam absolut niciun sprijin decât învățătura, am stat și am învățat. Mă pricepeam la matematică. L-am avut profesor pe fratele scriitorului Ionel Teodoreanu, care a vrut chiar să-mi dea o cameră la el acasă și să mă pregătească să urmez Matematica, dar eu am vrut să fac Medicină. Pentru că m-a durut îngrozitor pierderea tatălui meu și mi-am dorit să am o meserie care să ajute oamenii.

„Nu-mi plac falsele personalități, acești neica-nimeni care apar pe la televizor.”

„Oameni remarcabili sunt trecuți cu vederea, iar nonvalorile sunt ridicate în slăvi.”

– De ce, dintre toate disciplinele, ați ales tocmai Psihiatria?

– Ca să pot să previn dramele de genul celei prin care trecusem eu la 10 ani. Știam germană și n-am ales să rămân să fac rezidențiatul în București, m-am dus în Ardeal, într-o zonă săsească distrusă după război. Săseasca nu-i germana, deci am luat plasă! M-am întors la București și am dat examen de intrare în spital. Dintre disciplinele pe care le-aș fi putut lua – biologie, laborator, ORL, radiologie -, mi s-a părut că pshihiatria ar fi mai interesantă. Medicina, în general, are foarte multe banalități, pe când psihiatria privește ansamblul, nu concretul anatomo-fiziologic. Am intrat, deci, în 1962 în Spitalul Obregia.

– Aveați loc să vă mișcați de medicii consacrați? Mulți începători se plâng astăzi de comportamentul doctorilor specialiști, care nu vor să-i învețe meserie. 

– Treburile erau politice atunci. Medicii consacrați erau mai mult la Marea Adunare decât la spital, iar noi, începătorii, rămâneam să avem grijă și de 100 de oameni în spital. Și citeam foarte mult.

– Cu ce gând plecați dimineața la spital?

– Când am intrat în boli mintale nu am avut decât o singură idee: să-i scot pe bolnavi din pat. Era un dormitor cronic și – eu fiind foarte activ și vioi -, nu suportam asta. Încetîncet, s-au strâns vreo 400 de familii, au făcut un comitet, și – după ce au explicat Securității că sunt plin de intenții bune – m-am pus pe treabă, adică am făcut ateliere și am făcut și o teorie care se cheamă resocializare. Ipoteza mea a fost să văd dacă ăștia sunt buni de ceva.

– Așa a apărut secția de Resocializare din cadrul Spitalului „Al. Obregia” din București?

– În anii ’70, cu cele 14 ateliere ale mele am început să câștigăm bani și să le dăm bolnavilor. Vindeam de toate: mărțișoare, tablouri, covoare, etc. Mi-am dat doctoratul și aici am avut îngăduință din partea tuturor, în sensul că m-au lăsat să fac artă plastică la bolnavi. Am acum o colecție de 1.000 de tablouri de artă plastică, ceva foarte original pentru România, și caut pe cinev