Un bun prieten, intelectual subțire de stânga, îmi povestea, anul trecut, că Mircea Geoană și alți socialiști subțiri au încercat să coopteze, să adune laolaltă, intelectuali de stânga, marxiștii noului val, mințile luminate ale stângii neîncolonate politic.

Atunci când mi-a povestit mi-am spus că, iată, o mișcare deșteaptă, inițiativă care lipsește cu desăvârșire pe dreapta. Doar că povestea nu era doar asta. Bunul meu prieten mi-a spus și partea a doua a poveștii.

La respectivele întâlniri, intelectualii subțiri au dat nas în nas cu apparatcik-ul pesedist, iar coliziunea celor două lumi nu a fost una fericită. Inițiativa a rămas la stadiul de întâlnire la care s-au mâncat fursecuri, s-a vorbit în van și s-au schimbat emailuri și numere de telefon.

Apparatcik-ul pesedist e mai puternic decât orice dorință/necesitate de reformare. Dovadă stă felul răsunător în care a pierdut liderul suprem al PSD, în totală disonanță cu ceea ce propriul electorat a așteptat de la acest partid.

Această rezistență la reformare o găsim în toate partidele. Inconsistența discursivă și în acțiune sunt caracteristice tuturor partidelor. Acestea s-au securizat și sunt aproape impenetrabile. Apparatcik-ul aruncă în afară orice nu se aliniază Omertei, orice sfidează regulile tăcerii, orice strică echilibrul transpartinic care e precum sângele ce curge prin sistemul transpartinic asigurându-i funcționarea.

Orice se rupe într-o parte, într-un partid, este repede oblojit/cârpit de toate celelalte partide. Sistemul acționează, înconjoară zona distrusă și depune eforturi pentru a reconstrui și apăra. Armăturile sunt sudate. După reconstrucție fiecare părăsește zona de lucru și își face veacul în partidul lui, dar la nevoie vor sări fără să stea pe gânduri. Acest tipar comportamental/de acțiune s-a dezvoltat în timp, e aproape un reflex.

Campania pentru prezidențiale a arătat pe de-o parte agresivitatea PSD, care a dus probabil cea mai toxică luptă electorală imaginată până acum în laboratoare de campanie, și pe de altă parte, lentoarea ACL-ul care părea că funcționează într-un regim de part-time job. PSD a dus o luptă cruntă în care a folosit resurse guvernamentale uriașe pentru a pune mâna pe Cotroceni.

Dar lupta politică a fost oarecum debalansată.

Probabil sistemul transpartinic era dispus să îl lase pe ponta să câștige. Erau destui și în alte tabere politice decât PSD care să fi avut de profitat dacă corupția pesedistă se înscăuna la Cotroceni, iar asta s-a văzut în felul în care, spre exemplu, ACL l-aținut ascuns pe Klaus Iohannis, iar dreapta ne-a oferit un spectacol ridicol al așa-zisei opoziții la putere. 

Doar că socoteala pe care și-au făcut-o PSD și sistemul transpartinic nu s-a potrivit cu cea din târg. Cei un milion de români care au votat împotriva lui Victor Ponta  nu sunt exclusiv de dreapta, nici de stânga, sunt, dacă totuși s-ar revendica unei tabere, din ambele, fără însă a fi înrolați politic.

A fost votul exasperării, al unei totale și fără echivoc declarații de război împotriva unei clase politice care a devalizat România, a aruncat-o într-o zonă gri a dezvoltării, o clasă politică care își umilește compatrioții, îi calcă în picioare. O clasă politică care și-a băgat banii în buzunar în timp ce elevii nu au săli de sport și își fac orele pe coridoare (vezi cazul elevei care s-a accidentat ieri în timp ce își desfășura ora de sport pe coridor!, iar ruralul este împânzit de săli de sport pe care nu le folosește nimeni), în timp ce spitalele de stat arată ca după război, iar pacienții vin cu medicamentele  și pansamentele de acasă, autostrăzile sunt încă un vis, iar 40% din populația țării trăiește în sărăcie. 40% din populația României  în sărăcie. O astfel de cifră ar trebui să dea insomnii politicienilor, faptul că 40% dintre compatrioții lor abia au după ce să bea apă. Această cifră este o crimă împotriva propriului popor.

În aceste condiții, stânga reprezentată oficial de PSD are o mare problemă, ca de altfel și tot ce înseamnă dreapta: de fapt o pastă politică fără ideologie. Cu un astfel de dezastru social, stânga reprezentată de PSD ar trebui să plece acasă, iar în locul lor să vină cei care pot construi o stânga adevărată.

Echilibrul democratic o cere. La fel după cum și pentru dreapta este valabilă aceeași poveste. România ar nevoie de o stângă și o dreaptă cu adevărat europene,care să arate respect pentru proprii cetățeni. Votul din 16 noiembrie este foarte ușor de citit.

Cetățenii nu mai vor ulei, zahăr, șoșoni, nu mai vor să fie luați pe sus de acasă și obligați să voteze cum vrea primarul, nu mai vor demagogie, populism deșănțat. Românii s-au săturat de televiziunile de casă care mitraliază adversarii politici ai stăpânilor lor. Românii vor decență și respect și o bună guvernare.

Această ”bună guvernare” pe care o flutură  mai nou Dottore îl face să fie și mai ridicol decât a fost în toată campania. Timpul pe care l-a avut la dispoziție pentru a-și dovedi capabilitățile politice și guvernamentale s-a scurs din clepsidră, iar orice face și declară este doar pentru a-și salva pielea.

Arestările, condamnările spectaculoase, umbra anchetelor DNA care s-a întins peste toată clasa politică și administrație sunt momentul prielnic și necesar pentru o curățenie generală. Sincronizarea perfectă cu votul din 16 noiembrie, care nu a fost un vot politic, poate fi un moment aproape revoluționar.

O revoluție împotriva corupției. Este momentul în care este nevoie de reconstrucție, de a lega din nou punțile într-o societate radicalizată care și-a pierdut reperele. Nevoile unei societății în plină reconstrucție are nevoie atât de stânga cât și de dreapta, dar nu de clasa politică așa cum arată ea acum. Resetăm tot și o luăm de la capăt!