Știți că există obiceiul unui anunț înainte de cîte o acrobație ori cascadorie periculoasă prin care (tele)spectatorii sînt avertizați să nu încerce să imite ceea ce văd. Se spune ”Nu faceți așa ceva acasă!” Încă de mic am auzit acest avertisment și mi-amintesc bine că mă miram: pot exista oameni atît de proști încît să imite asemenea salturi ori acrobații și să-și rupă gîtul? Pot exista oameni care iau performanța unora drept normalitate și cred că pot face de-odată ceva ce alții fac după ani de antrenament și exercițiu? Nu știam multe despre natura umană, despre seducția imitației (pentru evoluționiști asta ar trebui să fie proba supremă că ne tragem din maimuță, dorința irepresibilă a oamenilor de a imita, cu varianta ei cea mai stranie, dorința oamenilor de a imita pe cei care sînt originali!) și, mai ales, nu știam multe despre dimensiunea colosală a prostiei. Acum, la maturitate, nu doar că cred în utilitatea acestui gen de anunțuri, dar le socotesc absolut necesare și aș vrea să fie mai multe și plasate nu doar înaintea unor numere de circ ori de cascadorie. Cei care nu respectau distanța dintre viața lor și performanța profesioniștilor, își rupeau gîtul la propriu.
Îmi amintesc un interviu de acum vreo cinci ani al lui Rudolf Giuliani, fostul primar al New Yorkului. La începutul anilor 1980, cînd a fost numit Procuror General pentru partea de Sud a marelui oraș american, Giuliani s-a concentrat pe lupta împotriva mafiei italiene și, după cîțiva ani, a reușit să-i bage la închisoare pe toți capii celor cinci familii new-yorkeze. 25 de ani mai tîrziu, în interviul despre care vorbesc, Giuliani își amintea de ajutorul nesperat care le-a venit autorităților din succesul colosal al filmelor ”The Godfather” (1972) și ”The Godfather II” (1974). Aceste pelicule avuseseră un asemenea succes, încît adevărații mafioți începuseră să se poarte ca mafioții din film, adoptaseră un stil anume de vorbire și de comportament care nu-i caracterizase neapărat pînă atunci. Giuliani își amintea că în filaje era foarte ușor să-i distingi pe mafioți de ceilalți oameni pentru că se îmbrăcau, gesticulau, vorbeau și făceau grimasele personajelor din film. Ieșeau în evidență inclusiv mafioți care nu erau încă în vizorul polițiștilor. Un caz în care filmul crează realitate. Îi săltam foarte ușor, pentru că îi recunoșteam de la o poștă. Toți se străduiau să semene cît mai bine cu cei din familia Corleone – își amintea, rîzînd, Giuliani. Am citit acest interviu cînd nu mai eram copil și știam, deja, ceva mai mult despre omenesc, despre prostie și despre pofta imitației, dar chiar și așa, am zîmbit. Ideea că membrii unei organizații, clandestine totuși, ajung să-și pună singuri eticheta pe frunte și să o facă, chiar, cu mîndrie, doar ca să trăiască voluptatea iluzorie a filmului este, veți recunoaște, amuzantă. Cei care au luat filmul drept realitate, și-au rupt gîtul la figurat.
Mulți ani mai tîrziu, în 2014, într-un moment important din campania electorală pentru președinția României, în prima dezbatere televizată cu Iohannis, candidatul Ponta a adus vorba despre nu știu ce atac la adresa familiei sale și a vrut să-l surprindă pe Iohannis punîndu-l să-și ceară scuze în direct soției sale, care era în platou în spatele camerelor de filmat. Scena este copiată (”plagiată” au zis unii răutăcioși) după una identică din serialul politic ”House of cards”. Am văzut serialul recent și pot confirma. Așa este, Ponta face exact același lucru pe care îl face personajul jucat de Kevin Spacey, politicanul șmecher și manipulator. Sigur că Ponta o joacă prost, adolescentin, spre deosebire de Spacey, dar problema nu e asta, căci lipsa talentului actoricesc la Ponta e chiar ultimul lucru ce i se poate reproșa. Problema este că ideea în sine de a imita scena din film a fost proastă. Nu știu dacă ideea a fost a lui Ponta (s-ar putea, căci copiatul este o pasiune pur și simplu!) sau a ”consultanților” lui. A fost o idee proastă, în orice caz, din simplul motiv că personajul jucat de Spacey apelează la acest truc de distragere a atenției publicului de la tema reală cînd era încolțit în dezbatere, în vreme ce Ponta a făcut-o într-o dezbatere pe care o domina copios și într-un moment în care nu avea nevoie de nici un truc de ieșire de sub presiune din simplul motiv că adversarul său nu îl suspunea nici unei presiuni, tăcînd prelungit, mirat și nepregătit să zică ceva. Dorința de a imita/copia este, însă, atît de mare uneori încît nu te mai gîndești de ce o faci – o faci pur și simplu. Dar ceea ce nu-mi explic, totuși, este de ce Ponta însuși ori sfătuitorii săi care i-or fi dat ideea, nu au văzut secvența din ”House of cards” pînă la capăt. La final, după această încercare de a duce atenția publicului spre altceva, personajul lui Spacey pierde dezbaterea. Contraopinentul său își exprimă solidaritatea cu soția ultragiată a politicianului, dar spune că nu are nici o implicare în incidentul pentru care a fost somat să-și ceară scuze, revine la subiect atacîndu-l frontal și îl termină pur și simplu pe șmecherul versat jucat d Spacey. Cu alte cuvinte, pînă și în ficțiune cel care a apelat la această figură a pierdut! Cum de a adoptat V.V. Ponta o tactică dintr-o rețetă pierzătoare? Și aici cred că a fost vorba despre prostie, deși V.V.Ponta este foarte departe de a fi un om prost.
Totuși, rețin dorința irepresibilă a oamenilor, inclusiv a oamenilor cu personalitate, de a imita ce văd la televizor. Fascinat de actori carimastici care spun vorbe inteligente, ajungi să crezi că realitatea e un scenariu și tu ești starul care joci rolul principal în el. Cînd ai ajuns la acest punct, invariabil, îți rupi gîtul. La propriu sau la figurat. De-aia zic, chiar și în timpul unor filme politice, e bine să se atașeze anunțul: ”Nu faceți așa ceva! În realitate, nu merge!”
Recomandările noastre
