Proiectul de modificare și completare a Legii nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare, care urmează să reglementeze și serviciul militar voluntar, are ca termen luna martie, potrivit programului legislativ al Guvernului pentru acest an. Ce-i atâta grabă? Dau rușii peste noi? „Ceee?! Ne pregătim de război?!”

Tradiții ”nesimțite”

S-o spunem de la bun început: șansele ca în România să se revină la recrutarea obligatorie pe timp de pace sunt ca și nule. De ce? Fiindcă armata profesionistă se numără printre cele mai vechi tradiții europene. Homer, în poemele sale, nu descrie un picnic de agricultori, care între două prașile se iau la bătaie cu troienii. E drept, această tradiție a fost uneori contestată – dar la Termopile, perșii au fost opriți de 300 de hopliți, militari de profesie ai Spartei, iar nu de un pâlc de ciobani. Câteva secole mai târziu, Alexandru Macedon a cucerit Orientul până în India tocmai datorită profesionalismului militarilor macedoneni, concretizat în ucigătoarea eficiență a falangei.

Oastea de strânsură, unde fiecare vine de-acasă cu paloșul lui bunicu și chivăra lui tataie, poate părea mai ieftină. Vorba lui ”Petrov”, faci economie: nu plătești militarilor lefuri ”nesimțite”, îți mai rămân bani de-o țuică, de-o furăciune, de-o curvăsăreală. Așa au crezut și romanii, în vremurile Republicii – până când triburile germanice, dându-și seama cu ce fraieri au de-a face, s-au nărăvit să-i jefuiască.

Au urmat reformele lui Marius: vreme de cincisprezece secole, nucleul legiunilor a fost alcătuit din profesioniști, care primeau un ”salariu nerușinat” și, după 25 de ani, o ”pensie neobrăzată”. Cu acești ”nesimțiți”, Roma a cucerit lumea. Pe modelul romano-bizantin, de-a lungul Evului Mediu, nucleul armatelor europene a fost constituit din profesioniști: vasalii aveau îndatorirea de a echipa, întreține și plăti câte un grup de militari de profesie pe care, la nevoie, îl puneau la dispoziția suzeranului. Odată cu centralizarea monarhiilor europene, tradiția milenară a armatei de profesie s-a perpetuat și s-a consolidat, până relativ recent, în zorii Epocii Moderne.

Reforma născută din blat

Și atunci, de unde a apărut ideea asta, cu recrutarea obligatorie? E un accident al istoriei. Punctul de cotitură a fost bătălia de la Valmy, din vremea Revoluției Franceze. Se povestește că în septembrie 1792, armata profesionistă prusacă a Ducelui de Brunswick se îndrepta spre Paris, dar a fost oprită la Valmy de armata franceză de recruți, comandată de Kellermann și Dumouriez. Prusacii se pregăteau să atace la baionetă, dar generalul progresist Dumouriez și-a ridicat pălăria și a strigat: Trăiască Națiunea! Iar batalioanele de voluntari au cântat Marseilleza. Armata prusacă a suferit o cădere nervoasă și s-a retras.

Evident că întreaga poveste a părut suspectă de la bun început: această ”eroică” bătălie, în care s-au înfruntat 70.000 de militari, vreme de jumătate de zi, s-a soldat cu numai 500 de morți și răniți: 0,7%! Ceea ce înseamnă că, de fapt, nu s-a luptat. Mai mult: atunci când prusacii s-au retras în grabă de pe câmpul de luptă, progresiștii i-au lăsat să plece, nu s-au deranjat să-i urmărească. Ducele de Brunswick a fost acuzat că ar fi luat mită, dar unii istorici opinează că blatul a avut substrat ocult, tustrei comandanți fiind masoni.

O fi una, o fi alta – contează mai puțin. Important e că pe această ciudată victorie s-a clădit dubioasa teorie progresistă că o armată permanentă de recruți ar fi superioară armatelor profesioniste. Teorie aproape imediat infirmată de armatele lui Napoleon, care aveau un nucleu puternic de profesioniști: unitățile Gărzii Imperiale, constituite încă din 1804. Când acest nucleu a fost pierdut în Campania din Rusia, trupele franceze au început să piardă bătălii. Ideea ”armatei de strânsură” a fost, deci, de acum 200 de ani clasată.

Falimentul unui mit

Dar, la începutul anilor 1900, progresiștii radicali au venit la Putere în Franța. S-au orientat imediat: vor salva Franța luptând „contra sabiei și cădelniței”! Ca o primă mișcare, au creat cadrul legal, Statul „fiind în principiu obligat să închidă bisericile și să interzică practicarea religiei”. Odată problema creștinismului rezolvată printr-un scandal care a durat decenii, salvatorii Franței au rezolvat și Armata: au impus serviciul militar obligatoriu, de doi, apoi de trei ani. Astfel a fost creată, în premieră, o armată permanentă de recruți, pe timp de pace. După zece ani de luptă anticreștină și antimilitaristă, în 1914 Armata franceză era atât de șubrezită, încât nemții erau cât pe ce să termine războiul în ziua 40, prin ocuparea Parisului. Mai mult: în urma Primului Război mondial nu s-au tras învățămintele cuvenite și, în primăvara anului 1940, dogma radical-progresistă a armatei permanente de recruți a contribuit din plin la prăbușirea Franței, după nici două luni de lupte.

Declarativ, mitul progresist al armatei permanente de recruți a continuat să fie politica oficială, dar în 1950 numai 29,1% din efectivele Armatei franceze erau ne-profesioniste. Totuși, abia în 1996 Franța a suspendat serviciul militar obligator pe timp de pace, care a fost oficial desființat în 2001. Alte State s-au mișcat mai repede...

Revoluția contabililor

Statele Unite practic nu au participat la Primul Război Mondial și au intrat târziu în cel de-al doilea. În ambele situații, au adoptat modelul progresist al armatei de recruți – care a avut succes, dar împotriva unui adversar ale cărui forțe erau deja diminuate. Semnalele de alarmă au apărut însă curând, dintr-o direcție neașteptată: contabilii Pentagonului, uluiți de consumul enorm de muniție. Simplu și direct: 45.000 de cartușe pentru a omorî un singur militar inamic. 47 mii $, opt tone de muniție! Seamănă izbitor cu ”performanțele” armatei socialiste, de recruți, în zilele Revoluției Române, nu-i așa?

În 1943, Pentagonul a constituit discret o comisie de anchetă, sub acoperirea ”Centrului de Istorie Militară”. Concluziile au fost devastatoare: în Africa de Nord, numai 14% din pierderile inamicului erau cauzate de armamentul de infanterie! Prin așa-numita ”After action review” (mii de interviuri anonime, la o zi sau două după lupte) s-a constatat că numai 15...20% din trupă trăgea țintit, restul consuma muniție degeaba. Și nu e o problemă de curaj! Scrie istoricul militar, lt. col. Dave Grossman: „Cei care nu trăgeau nu fugeau, nu se ascundeau – în multe cazuri, chiar înfruntau pericole mai mari pentru a-și ajuta camarazii, a aduce muniție sau a transmite mesaje. Pur și simplu nu trăgeau în inamic nici când aveau de înfruntat atacuri repetate ale militarilor japonezi, în stil banzai.”

La același rezultat au ajuns și comisiile de anchetă sovietice: au propus ca după luptă să fie verificate armele, iar cei găsiți cu arma nefolosită să fie trimiși la batalionul disciplinar! În 1947, gl.br. S. L. A. Marshall, în lucrarea sa ”Bărbați sub focul inamic”, concluziona: „Actul de a ucide un om este mai traumatizant, pentru cel care ucide, decât pericolele luptei... Militarul este pus în fața unei dileme îngrozitoare: să omoare inamicii pentru a ne proteja pe noi, cei de acasă, dar să nu-și piardă sufletul în luptă.”

Falimentul unui mit

Datele sociologilor și psihologilor militari au fost imediat controversate ”metodologic” de progresiști, care însă nu au putut da o explicație cât de cât credibilă consumului enorm, ineficient de muniție. Pe fondul acestor controverse, în anii 1960 Statele Unite au intrat în Războiul din Vietnam și, din nou, s-a luat decizia formării unei armate de recruți. Progresiștii susțineau că ”noile metode” de instruire puteau face pe oricine să reziste la enorma presiune psihologică a luptei. Dar contabilii, sceptici, vegheau. Iar când au sosit primele date – 50.000 de cartușe pentru fiecare militar Vietcong ucis! – a devenit limpede că ideea armatei de recruți nu este proastă, ci de-a dreptul catastrofală.

De atunci, în Statele Unite nu a mai existat serviciu militar obligatoriu, iar ideea armatei permanente de recruți a fost destul de repede abandonată în tot Occidentul. Armatele moderne sunt profesioniste. Chiar și Armata rusă a început profesionalizarea în 2008, dar încă nu a încheiat-o. După intrarea României în NATO, în 2007, și Armata română a început procesul de profesionalizare. Dar o armată profesionistă nu se încropește peste noapte!

Noroc cu politicienii noștri, care au găsit o cale ”originală”: în lunile dinainte de războiul din Ucraina, în Parlament se discuta despre desființarea Armatei române și înlocuirea ei cu mercenari, eventual de la Wagner. Cei care au lansat ideea, cei care, în aceeași perioadă, au blocat modernizarea Armatei, ba chiar și achizițiile de muniție (”Ce?! Vă pregătiți de război?!”) habar n-au că mercenarul e un străin adus de aiurea: n-are rețineri să-i împuște pe români. Pe când militarul profesionist e român, a cărui profesie e să-i apere pe români. Habar n-au de nimic – spre exemplu, că mercenariatul e interzis de convențiile internaționale și apare în Codul Penal, articolul 141: închisoare de la 5 la 10 ani.

Revenirea la normalitate

Problema este simplă: cum să selectezi și să antrenezi acei 15% dintre tineri în care merită să investești, fiindcă au suficiente resurse psihologice pentru a rezista la presiunea enormă a războiului modern? Politicienii noștri se pregătesc să reinventeze apa caldă și mersul pe jos, când în realitate această problemă a fost rezolvată încă din 1859 de Regatul Unit.

Armata britanică a fost dintotdeauna redusă numeric, dar profesionistă: militarii semnau un contract de minimum 6, maximum 12 ani. Iar angajarea ulterioară într-o serie de cariere (administrație, poliție etc.) era/este condiționată de prezența în CV a serviciului militar. În 1853, în Războiul Crimeii, Regatul Unit a trimis o forță expediționară de numai 25.000 de militari profesioniști, care și-a dovedit eficiența. A apărut însă problema: cum completăm pierderile? Fiindcă selectarea și testarea unui militar profesionist durează...

În 1859, Ministerul Apărării din Regatul Unit a decis ca efectivele profesioniste să fie suplimentate de militari angajați pe bază de voluntariat, pentru o scurtă perioadă. Astfel se selectează acei 15% dintre tineri în a căror instruire Armata poate investi cu spor, fiindcă au suficiente resurse psihologice pentru a rezista la presiunea enormă a războiului modern. Sistemul de voluntariat a fost consfințit în 1870 prin Army Enlistment Act.

Furtună într-un pahar

Astăzi, în România se discută adoptarea unei legislații similare cu cea care funcționează de 175 de ani în Marea Britanie: reglementarea serviciului militar voluntar de scurtă durată, pentru a asigura sustenabilitatea Armatei permanente profesioniste. E cam târziu să intrăm și noi în rândul lumii, dar n-avem încotro. Fiindcă, de mai bine de zece ani, politica de apărare a României a fost de așa natură, că a determinat mii de profesioniști, formați cu greu și cu cheltuieli mari, să plece, inclusiv ca mercenari.

Fiindcă, oricâte resurse psihologice ai avea, e greu să reziști la ani lungi de salarizare ”nesimțită” – nesimțit de mică! – și la batjocura continuă a drojdierilor care, stârniți de agenți de influență anti-NATO, se străduiesc să învrăjbească Statul cu Armata și Armata cu Uniunea Europeană, folosind PNRR drept pârghie. S-a ajuns ca prezența unui general în rezervă în fruntea Guvernului să fie etichetată drept ”dictatură militară” – de ca și cum militarilor le-ar fi, ca la pușcăriași, interzis accesul în funcții publice. Când, peste tot în lume, e tocmai invers: accederea la multe funcții publice e condiționată de trecut militar.

Poziția progresistă a fost exprimată, în aprilie 2022, de domnul Drulă: „Credem că suntem într-un regres democratic, că avem o militarizare a statului. Eu am numit această guvernare PNL-PSD, o guvernare militaro-socialistă. Către asta pare că ne îndreptăm. Adică o guvernare de tip iliberal.” Concluzia e limpede precum Tabelul lui Medvedev, scuze, Mendeleev: Regele Charles are gradul de mareșal al Armatei și amiral al Flotei, deci Marea Britanie este dublă dictatură, militar-navală. Iar dintre cei 45 de președinți ai SUA, 32, începând cu Washington, au fost militari de profesie, ”pensionari speciali” - SUA sunt deci o dictatură ”iliberală”, de peste 200 de ani condusă de o clică militară.

Aceste politici nu sunt ”antimilitariste”, ci antinaționale, în condițiile în care sindicatele militare evocă un deficit de personal de peste 30%. Și în condițiile în care domnul Trump, candidat favorit la alegerile prezidențiale americane, întrebat dacă ar proteja Europa de un atac rusesc, a răspuns: „Nu, nu v-aș proteja. De fapt, i-aș încuraja să vă facă ce vor.”

Testul ReForGer

În anii Războiului Rece, NATO verifica periodic funcționarea sistemului, prin manevre. Tema: adversarul atacă, e oprit la frontieră de armata profesionistă națională. NATO începe ”generarea de forțe” din Statele membre. După 48 – 72 de ore, unitățile devin operaționale, sunt trimise în focarul de criză: "REturn of FORces to GERmany".

Zilele trecute, Secretarul general NATO, domnul Stoltenberg, a declarat că, „dacă Rusia învinge în Ucraina, agresiunea rusă s-ar putea extinde asupra altor State, deci NATO trebuie să se pregătească activ pentru o posibilă confruntare”. De aceea, după mulți ani, în aceste zile NATO organizează din nou manevre de tip ReForGer, dar de data aceasta desfășurarea vizează Baltica și linia Prutului. Nu e vreo amenințare iminentă, ci o verificare absolut necesară. Fiindcă nu e o treabă simplă: mii de militari și mii de tone de echipament, venite de dincolo de mări și țări, debarcă și se desfășoară sub focul inamic. E un test dificil și pentru gazde, care trebuie să asigure condițiile necesare. Și s-ar zice că Armata română, cu deficitul său de personal artificial creat, nu s-a descurcat strălucit.

Corijenți la toate materiile

S-ar zice că ne-au ”reforjat” partenerii strategici, trezindu-ne din reverie. Iar dacă domnul Ciolacu încă mai avea iluzii, acestea cu certitudine s-au spulberat cu prilejul vizitei domniei-sale la Tulcea, când somnul i-a fost întrerupt de dronele rusești. Noroc că piloții turci au decolat imediat de la Kogălniceanu, să ne apere nouă granița dunăreană...

Poate că, în sfârșit, vor înțelege și politicienii că, odată cu anexarea Crimeii, din 2014, serviciile secrete adverse au declanșat și în România, prin agenții lor de influență, o campanie de subminare a structurilor NATO, astfel concepută încât să ne demilitarizăm singuri. Prinzând mingea lansată la beție de ”Petrov”, agentura adversarului a susținut că datorită militarilor profesioniști, care ar avea salarii și pensii de zeci de mii de Euro, nu cresc pensiile civile, iar țara va da faliment! Sub privirea blajină a guvernanților, profesia militară a fost demonizată sistematic de ”specialiști” pricepuți la dansatul pe mese în ținută lejeră, iar măsurile contra ”nerușinaților” în uniformă au fost incluse în PNRR.

Repararea pagubelor produse de aceste politici distructive, antinaționale, antieuropene și anti-NATO nu va fi ușoară și nu se va face peste noapte. Va fi greu să relansăm programele de modernizare a Armatei, blocate de decenii. Dar cel mai greu va fi să oprim valul de plecări din Armată, în condițiile în care guvernanții se auto-sabotează, neaplicând legile chiar de dânșii făcute. Iată, ultimul scandal progresist e din ianuarie: încălcând dispozițiile exprese ale Articolului 5 din Codul Fiscal, modul de calculare a impozitării pensiilor militare conform Legii 282/2023 a fost stabilit de Ministerul Muncii, iar nu de Ministerul Finanțelor. Rezultatul e puternic controversat, iar Guvernul, în loc să demită și să bage sub anchetă cei câțiva factori de decizie responsabili de acest nou sabotaj, face joc de glezne. Și până se descâlcesc ițele, militarul român ar trebui să fie gata de luptă cu un pistol-mitralieră aflat în dotare de 61 de ani, al cărui calibru e incompatibil cu standardele NATO.

Cu prilejul dezbaterilor privind modificarea și completarea Legii nr. 446/2006 vom putea admira reușitele agenturii de influență a adversarului. În cadrul acestui război hibrid al forțelor trotinetiste contra Armatei, mă aștept la orice, inclusiv la relansarea obsesiei mai vechi a progresiștilor pseudo-europeni de la noi: desființarea pensiilor militare, ca să le taie românilor pofta de voluntariat. Definitiv! Că sistemul ”nesimțit” al pensiilor militare e, zău, expirat: stabilit de Cuza Vodă, în 1861, prin Regulamentul soldelor și pensiilor militare, a fost consfințit de Carol I, prin Legea nr. 1712/ 1864, asupra poziției ofițerilor, Titlul III, Art. XVI. Nici ocupantul rus, nici Ana Pauker n-au îndrăznit să abroge aceste prevederi legale, în anii 1950. Dar iată, progresul, salvarea României, acum că suntem cu războiul la frontiere, impun liberalizarea marijuanei și pensionarea militarilor pe bază de ajutoare sociale: să stea la cozi pe la primării, cot la cot cu boschetarii și drojdierii. Aferim!

Urmăriți varianta video a editorialului, AICI.