Editura Evenimentul si Capital

Proclamația de la Islaz, fecioarele furate de bulgari și învățătorul Sebastian. Satul românesc în epoca globalizării

Autor: | | 0 Comentarii | 9692 Vizualizari

Pe drumul fără pulbere al Dunării, chiar unde Oltul, răsfirat pe sub plaje fine și orbitoare în lumina amăgitoare de septembrie își trăiește ultimele zvâcniri înainte să-și piardă apele în hăurile galben-verzui ale hulpavului fluviu, un sat cât un oraș cândva - rămas în istorie prin hărnicia unui Bălcescu, Cristian Tell sau Popa Șapcă -, acum scuturat de fiorul globalizării și încremenit cu fața spre vecinii bulgari, își trăiește, așa, ațipit, marile tristeți și micile fericiri: Islaz. De Teleorman.

Doamna toamnă s-a insinuat pe lângă câmpurile și luncile Islazului. N-a îngălbenit încă zăvoaiele, dar cuiburile rotunjite de soare ale delicatelor rândunici și ale zveltelor prigori au rămas deja fără stăpâni. Un cer albastru-peruzea, agățat în creștetul unduitor al plopilor, îmbie, printre săgețile subțiri ale norilor, la povești spuse cu talpa desculță pe nisipul vânăt al Dunării, îmbie la taine și istorii de demult.

Legenda locului, cea din manuale, bătută-n piatra unui monument comemorativ ridicat în 1969 în inima satului e banală prin absența savorii și a ochiului aruncat pe de lături, pe lângă redingotele și jobenele lui Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Pleșoianu sau Ștefan Golescu: la 9 iunie 1848, la Islaz, fruntașii pașoptiști au citit Proclamația, actul de emancipare a clăcașilor din Țara Românească, de eliberare a țiganilor robi, de independență legislativă și administrativă, de câte și mai câte. Toate de bine pentru oropsiții Deli-orman-ului („Pădurea nebună” - în limba turcă), cum era numit, odată, Teleormanul. Și totul corelat cu alte zavere, ce aveau să dea în clocot la 11 iunie, în Bucureștiul aflat sub sceptrul tocit al lui Gheorghe Bibescu.

„Părinte, ia-ți Evanghelia și hai, că mireasa-i gata!”

Jurnalul nefardat al Pro cla mației a fost păstrat cu sfințenie de memoria colectivă, iar avocatul Marian Nazat, fiu al Islazului, nu s-a sfiit să ne împărtășească, astăzi, intimitățile cunoscute: „Se spune că Ion Heliade Rădulescu, bărbatul care trebuia să citească textul istoric, fiind mic de statură, a fost repezit de Popa Radu Șapcă: „Cum ai să dai tu viață la toate cele? Ești pitic, nu te va vedea nimeni. Nici glasul nu te ajută. Nu te vor auzi oamenii și sunt cu miile buluciți aici”, i-ar fi spus Popa Șapcă lui Heliade Rădulescu”. Marian Nazat este completat imediat de Constantin Dima, profesor de istorie și geografie, retras după o viață la catedra din sat, dar uns cu toate alifiile cunoașterii: „Citind Proclamația, Ion Heliade Rădulescu a ajuns la punctul 13, cel legat de emanciparea clăcașilor și, de altfel, cel mai interesant pentru oamenii locului. Cum țăranii din Islaz nu prinseseră prea bine cuvintele academice ale lui Rădulescu - n-au înțeles ce înseamnă, de exemplu, „emancipare” - Popa Șapcă s-a adresat, la rândul lui, mulțimii, explicându-i că este vorba despre luarea pământului în proprietate prin despăgubire”.

Profesorul Dima mai știe un amănunt prea puțin vehiculat la școală: „Când Bălcescu, Pleșoianu și Cristian Tell (comandantul trupelor de grăniceri) au considerat că sunt pregătiți, au trimis veste la Popa Șapcă, să-l cheme, pentru că preotul organizase și strânsese oamenii la Islaz. „Părinte, ia-ți Evanghelia și hai, că mireasa-i gata!”, i-a transmis soldatul venit în solie”. Proclamația de la Islaz era gata...

Plângeau babele pe sloiuri

Amintirea „miresei” din 9 iunie 1848 aduce cu ea, răsturnate din carul timpului, alte amintiri: „În Samovit, un sat bulgăresc de aici, de peste Dunăre, nu era om, în vremea copilăriei mele - și povestitorul Marian Nazat întinde brațul drept peste calmul apelor din fața noastră -, care să nu știe românește. Mulți bărbați țineau neveste românce, de la noi sau de prin satele din jur. Cum așa? Păi, iarna, când Dunărea arunca pod de gheață între maluri, ei năvăleau și furau fetele tinere, bune de măritiș. Le luau și fugi cu ele peste ape, de rămâneau babele plângând pe sloiuri după copile. Odată trecute dincolo, gata, deveneau soții bulgăroaice”, rememorează Marian Nazat. Profesorul Dima nu se lasă mai prejos: „Doamne, ce bătăi mai ieșeau și pe aici, pe la noi. Pe vremuri nu puteai să iei de nevastă o fată din Islaz fără să dai vadra. Ce însemna asta? Erai obligat, sub amenințarea bătăii, să le dai flăcăilor din sat zece litri de vin sau bani. Nu te conformai, o încasai”

Rudarii și bordeiele de pe Calnovăț

Un rumân înalt, negru, cu buza răsfrântă - Sebastian, pe numele lui - se alătură micului grup de rememoratori. E tot un produs de finețe al Islazului, învățător la Turnu Măgurele de 25 de ani și un povestitor-magnet, cum aveam să aflu imediat: „Dar de rudari n-ați zis nimic?”, aruncă, scurt, în timp ce trage cu nesaț dintr-o țigară slim. „Păi, atunci, să spun io. Până-n ’60 trăiau pe Calnovăț, pe insula asta de pe Dunăre, în bordeie, sub pământ. Aveau masă tot din țărână, prindeau pești cu mâna, mâncau scoici și cartofi. Nu știau ce-s alea garduri și creșteau porcii prin pădure, la rând cu mistreții. Îi chema Țapardel, Anchidim, Aichim... Mai pe urmă, i-au scos de acolo și i-au mutat în marginea Islazului, la valea Vizerului”.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI
Tema zilei

Articole salvate