În jurul vreunui copac stufos din curtea bisericii, se așeza profesorul pe o pernă brodată în colțuri, cu linia lui lungă de trestie de mare la îndemână și da din știința lui puțină micilor elevi.
Școala în București, la începuturile ei prin secolul al XVIII-lea, dacă nu se făcea cu dascăli greci sau franțuzi, fugiți din țara lor din pricina multiplelor revoluții – la boierii cei mari - se ținea în aer liber, în grădinile câtorva biserici, ai căror preoți sau dascăli se ocupau și cu meseria belferească.
Principalul argument pedagogic al belferilor era linia de trestie, întrebuințată însă cu adevărate rafinamente de artă, pe spinarea bieților elevi, care nu pătrundeau cum trebuie tainele alfabetului slavonesc sau ale încurcatei tabele a lui Pitagora.
Programul școlii în aer liber era foarte puțin încărcat: cele patru operații matematicești, scrierea și cetirea. Rareori, dacă improvizatul profesor avea cunoștință de vreun grai străin, grecește sau rusește, îi împărtășea și pe elevi din știința lui, natural, pentru un supliment de taxă.
Școala era în aer liber, nu din motive de igienă, cum se face astăzi, ci pentru că nu avea local.
Preotul sau dascălul ocupau o biată chiliuță în anexele bisericii, așa că nu puteau să încapă în locuința lor cu cei 15-20 de elevi ce-i aveau.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
Recomandările noastre
