Cazul Snowden e bine cunoscut. IT-ist în „industria de intelligence” americană, angajat în diverse formule să lucreze pentru CIA și NSA pe parcursul a 8 sau 9 ani, Edward Snowden a dezvăluit lumii documente și date precise care dovedesc o vastă cuprindere a imensei mașinării de supraveghere electronică americană.
Mai pe șleau, CIA și NSA ascultă și filmează tot, stochează corespondență, convorbiri, fotografii, filmulețe, intră prin computerele noastre în casele noastre și-n paturile noastre - totul ilegal sau, în fine, la marginea subțire a unei legi discutabile (adesea, mandatele de urmărire electronică sînt date de instanțe secrete - atenție, nu spun că mandatele sînt secrete, asta e absolut firesc, că doar n-o să ai proces opublic ca să pui sub ascultare telefonul unui om bănuit de terorism, ci spun că instanțele care dau aceste mandate sînt secrete, adică scapă cu totul sistemului judiciar). Se știe, Statele Unite l-au pus sub cîteva acuzații pe Snowden, printre care aceea de a spionaj, iar acesta s-a refugiat în Rusia. De sub protecția lui Putin, vajnic apărător al drepturilor omului, Snowden ține conferințe TED prin skype, primește premii din tot Occidentul, dă interviuri celor mai mari organizații ale presei libere. Snowden produce euforie printre anti-americani și delicii printre conspiraționiști. Cam asta este povestea reală. După ea, legendarul regizor Oliver Stone a făcut un film, care a avut premiera cu puține luni în urmă. Celor care îl consideră pe Snowden un erou, ca și celor care îl consideră un trădător, precizez că nu este corect să aștepți de la un film artistic obiectivitate și imparțialitate. Filmul, ca orice operă de artă, țintește emoția și nu adevărul. Ceea ce îndeobște se cheamă „adevărul artistic” este un adevăr care nu se regăsește, neapărat, în fapte. Snowden este un personaj extrem de controversat pentru lumea reală, dar pentru povestea spusă de Oliver Stone nu este deloc așa. Stone spune că Snowden este un erou, un om care luptă pînă la scarificul de sine pentru libertățile cetățenești, un om de bună credință care luptă cu Sistemul pornit, ca un leviathan, să ne devoreze drepturile și să ne înrobească. Rămîne ca noi, văzînd filmul, să spunem ce credem despre povestea lui.
Stone recunoaște că filmul său prezintă un Snowden bun - „nu l-am privit cu simpatie, ci un empatie”, zice Stone într-un interviu, ceea ce, în înțelegerea mea, însemnă foarte mult, căci empatia presupune asumarea poziției celuilalt, nu doar acordul cu această poziție. Însă, adevărul acestui film nu stă în povestea ca atare, ci în ceea ce induce ea. Dacă asupra lui Snowden filmul nu prea lasă loc de discuții, el fiind eroul pozitiv fără dubiu, asupra procesului supravegherii în sine filmul cere o dezbatere. Din film deducem că, la un moment dat, Snowden a decis să spună public ce știe despre uriașul sistem de supraveghere american pentru că a sesizat că rostul supravegherii nu este acela de proteja cetățenii de terorism, ci acela de a întări puterea guvernului american. Pe de altă parte, cum ai putea să aperi cetățenii de terorism, dacă nu spraveghezi? În acest proces de supraveghere se obțin informații colaterale care sînt folosite, spune Snowden cel din film, în cu totul alte scopuri decît cele antiteroriste. Sînt informații economice, politice sau de-a dreptul intime care indică vulnerabilități ale unor oameni sau instituții, ce devin excelente oportunități de extindere a dominației asupra acestora. Nici urmă de antiterorism aici.
Guvernul american real, nu cel din film, a spus apăsat că dezvăluirile lui Snowden au afectat serios efortul anti-terorist. De aceea, chiar un președinte liberal și extrem de deschis spre libertățile civice precum Barack Obama nu a ezitat să-l numească pe Snowden „trădător”. În film, Stone ne spune că Snowden a crezut la început în Obama, dar și-a dat seama pe parcurs că acesta nu este decît un continuator al lui Bush jr care, în catalogul comun Stone-Snowden, este răul întruchipat. Dezamăgirea față de Obama este unul dintre cele mai pregnante elemente psihologice ale filmului. Însă, rămîne tema balanței în care, pe un taler, ai libertatea cetățeanului și pe celălalt ai siguranța lui. Teoretic, și una și alta trebuie asigurate de același furnizor, care se întîmplă să fie cu mult mai puternic decît orice cetățean, adică decît orice destinatar al serviciului său: statul! Cît despre noi, cum ne putem păzi? Unul dintre personaje spune, la un moment dat, că supravegherea este prețul pe care îl plătește oricine intră în lumea electronic- virtuală, adică oricine folosește mailul, cardul bancar, telefonul mobil, sms-ul, internetul etc. Cu alte cuvinte, acesta este prețul pe care îl plătim pentru că am intrat în secolul XXI.
Recomandările noastre
