Acum 27 de ani spuneam că primii 15 ani ești ucenic, următorii zece calfă și, abia după un sfert de veac ajungi un meșter. Io, și azi, încep în fiecare zi
Fusei și io, să mă culturalizez, pe la Biblioteca Academiei și dădui peste primele mele două texte publicate în presă. Ambele subiecte proprii. Se întâmpla în decembrie 1992 și publicația care mi-a găzduit artocolele era revista Expres, condusă de Cornel Nistorescu. Ziarul era, pe atunci, cel mai serios și apreciat săptămânal din țară. A se remarca primul cuvânt al titlului articolului de debut din numărul 3-9 decembrie 1992: „SCANDAL”. Premonitoriu pentru un viitor Reporter de Cursă Lungă, nu-i așa?
Al doilea text, despre epava cargoului Rostock, eșuat pe brațul Sulina, mi l-a publicat Nistorescu, în numărul următor,, din 10-16 decembrie '92, cu trimitere din pagina I. A fost o bombă de presă care a făcut agenda în ziua aceea, Telejurnalul TVR deschizând știrile cu producția mea. Ce să fac, am fost bun de mic. Deci, n-am început cu știri de coloană și prețul brazilor de Crăcun, al mieilor de Paște sau alte mercuriale. Ci, direct cu anchetă, fără să mi se umble pe text mai deloc. Mă întreb în barba mea căruntă, câți dintre tinerii reporteri de astăzi, absolvenți de jurnalism sau alte facultăți, care au vârsta mea de pe atunci, adică 23 de ani, se pot lăuda cu un astfel de debut? Că io, uite, pot. Că am cu ce.
Trei coniace de făcut curaj
Cum am ajuns la Expres, mi-aduc aminte de pacră a fost ieri. Eram student la la Jurnalistică și, în ciuda faptului că printre profesorii pe care i-am avut se numărau: Cezar Tabarcea – la Lingvistică, Petre Mihai Băcanu – la Teoria și Practica Jurnalistică, Mircea Toma – la Psihologie, răposatu’ George Pruteanu – la Stilistică, Octavian Paler, Ion Cristoiu și multe ale nume mari, aveam impesia că o frec la rece. Mă mânca tare în zona perianală să scriu, să-mi văd semnătura într-un ziar. Și-mi vin ideea să iau tauru’n coarne. Într-o dimineață, îmi lustruiesc pantofii cu scuipat, cum se cade, mă îmbrac într-um costum bleumarin, cu un pardesiu asortat – din stofa pentru uniforma de ofițer de marină, îmi atârn neglijent și savant un fular de mătase la gât, cu destul loc să se vadă cravata neagră cu acul de argint aferent și mă duc la redacția Expresului care era în fosta clădire a MICM-ului, de pe Calea Victoriei, în prezent demolată, de lîngă Casa Vernescu,unde func'ioneaz[ acum Casino Palace. Naiv, cum mă știe lumea, m-am dus acolo pe la nouă dimineața. În afară de secretară nu era nici dracu’ în redacție. Amuzată cucoana îmi zice să revin peste fo două ore. Ca să-mi fac curaj, am trecut strada, la fosta crâșmă Podu Mogoșoaiei, și m-am îmbărbătat, o țără, cu fo trei coniace Drobeta.
Un început zilnic, irepetabil
Mă întorc io pe la unșpe, la fix să-l prind pe Nisoescu ieșind din lift. Mușca dintr-un măr roșu, mare cât un ananas. Mă țiu după el și-i turui cum că io-s student, da’ că vreau să scriu, nu să fac teorie sterilă și vreau să fiu și plătit pentru asta. Ăla mă radiografiază ca un RMN și-mi zice: „Du-te în capu’ culoarului și, la ultima ușă pe stânga, te prezinți la Costi Stan, redactorul șef-ajunct, îi zici că te-am trimis io la el și-i spui exact ce mi-ai spus mie”. Mă execut imediat. Costi, Dumnezeu să-l ierte, m-a întrebat despre ce aș vrea să scriu. Și, cum aveam cele două subiecte de mai sus în tolbă, mă pune să le documentez și să le redactez. Mai întâi am făcut un drum la Constanța și, apoi, am izbutit ca, într-o singură zi, fără nicio patalama care să ateste calitatea mea de reporter, am stat de vorbă cu șase pprofesori universitari,plus rectorul. Apoi, m-am dus acasă, le-am bătut la o mașină de scris interbelică și mă prezint cu producțiile la el, a doua zi. Le citește și mă repede: „Cine ți le-a scris?”. M-a luat prin surprindere. Mă așteptam să mi le critice, să-mi taie din texte și să mă pună să le rescriu. Neg vehement vreo intervenție străină în textele mele. „Hai să bem o votcă!”, propune tam-nisam. Coborâm la un bufet de la demisolul clădirii și, la masă, fac cunoștință cu alți ziariști deja consacrați de la Expres: Ilie Stoian, Marius Herghelegiu, Mihai Gălățeanu, fotoreporterul Gig Motoianu și încă alți câțiva, numai țiu bine minte. După o lună am luat și primi bani pentru cele două anchete și alte câteva articole mai mărunțele. Nu mai știu suma, da’ mi-a ajuns de țigări fo trei-patru zile. Da’, ce mai conta!? Se chema că debutasem în breaslă cu dreptul. Atunci a fost, pentru mine, începutul. Și cre’ că și azi sunt, în fiecare dimineață, în fața unui nou început, de fiecare dată nou și irepetabil. Petre Mihai Băcanu mi-a spus, odată, că din presă trebuie să știi când să te retragi, la timp. Partea asta io încă n-am învățat-o.
Recomandările noastre
