Hristos a Înviat! Ne despart trei decenii de la plecarea la Domnul a Părintelui Arsenie, dar învățătura bătrânului se vrea astăzi mai adânc săpată în ogorul inimii decât poate oricând altcândva.

Predica Părintelui la Slujba Învierii Domnului, din 1949, ne rămâne prag, punte, aripă și cuvânt de întărire duhovnicească:

”Aproape n-aș putea spune când s-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când s-a răstignit pe Cruce sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-se în biata fire omenească.

Făcându-Se om, se face carne, cu toate înclinațiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele, de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită și de noi. Aceasta se petrece în viață prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât abia de rămân zile neumbrite de tristețe- și desăvârșit se biruie prin moarte. Așa se restabilește temelia cea străveche.

Prin moartea pe Cruce, trupul se purifică și ajunge expresie și mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.

Tot așa și noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curățească viața de întinăciune. El ne trimite câte o răstignire în fiecare zi, câte o săptămână a patimilor, câte-o viață pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neștiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut așa; nici noi să nu facem!

S-ar putea spune că Iisus s-a născut pe cruce.

Toată viața lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit și biruința cea mai mare: Învierea sau omorârea morții. Căci Iisus o biruise în viață; iar cu moartea Sa, cea de bună voie, a biruit-o și pentru toți oamenii, de la începutul până la sfârșitul lumii.

Cu Învierea lui Iisus avem chezășia că vom învia și noi, ca Iisus, căci El este Începătorul, pentru noi, în toate.

Altă mărturie a veșniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.

Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluiește obișnuitul în care dormim și poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credință, viața noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată și neliniștită.

Creștinismul se întemeiază și dăinuiește pe Întemeietorul său: pe Învierea lui Iisus din morți, ultimul cuvânt.

Noi suntem cei care de obicei cădem din creștinism, iar nu creștinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat Învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creștinism, ni se pare că a căzut creștinismul, ni se pare că a căzut altcineva, nu noi.

Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăvește totul cu mormântul. Creștinul însă își scrie pe crucea de la căpătâi: ” Aștept învierea morților.”

Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desființat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i astfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curățire a vieții.

Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creștinism, se desăvârșește cu botezul cu care s-a botezat Iisus; și că sfânta noastră împărtășanie se împlinește cu paharul pe care l-a băut Iisus.

Spre aceste sfârșituri: Botez și Pahar, convingeri ca munții, firește că trebuie nevoință, trebuie virtuți. Dar unde sfârșesc virtuțile, unde duc?

Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuțile pentru ele însele, ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului.

Și Dumnezeu e Adevărul. Așa înțelese virtuțile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ți primejdui viața pentru Dumnezeu și oameni nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere și bucurie a învierii.

De ce nu ne temem noi de moarte?

Pentru a răspunde la întrebarea aceasta, mă folosesc de învățătura celui dintre sfinți, Părintele nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morții.

Sfântul ne învață că: de unde, înainte de răstignirea lui Iisus, moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăția morții și stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toți morții, care erau drepții Vechiului Testament, și a întors moartea asupra ei înșiși, asupra păcatului și, mai mult, asupra firii omului.

Omul a fost renăscut în Iisus, iar morții nu i s-a mai dat decât păcatul lui.

Primul dintre oameni care a fost sustras morții a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăția Vieții ”astăzi” ( ”Vei fi cu Mine în Rai.”) adică din însăși această viață.

Cu stricarea împărăției morții, cu deschiderea Împărăției Cerurilor, sensul morții s-a schimbat dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum, moartea nu mai este o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea, nu ne temem de moarte. Dacă viața noastră a fost o viață a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice sfântul Pavel:” Toți cei ce vor să trăiască viața în Hristos, prigoniți vor fi.”

Dar credința a fost superioară celor mai înfricoșate chinuri. Organic, chinuri de moarte îngrozitoare se dovedeau neputincioase în fața vieții sfinților. Ei nu mureau când vroiau alții, ci când vroia Dumnezeu. Așa și Iisus: că deși oricare dintre chinurile prin care a trecut, omenește, puteau să-L scoată din viață, totuși a supraviețuit tuturora și a murit doar când a împlinit toate cuvintele grăite prin prooroci. Precum la Iisus, așa și la sfinți vedem de nenumărate ori această superioritate a credinței asupra morții, când ucenicii supraviețuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind – spre a pune capăt rușinii pe care o mâncau prigonitorii- să le taie capul cu sabia.

Tot șirul sfinților mucenici au biruit moartea, că i-au știut neputința și n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.

Iată în ce înțeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieții, un câștig al morții lui Iisus și o arvună a Învierii Sale, premisa și concluzia tuturor învierilor.

Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viața aceasta toată de vom fi vrednici și de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedește.

Deci viața noastră în Hristos și viața lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârșit.

Iar a trăi pe Hristos e a învia din morți!

Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre!”