„Fiule, iartă-se ție păcatele tale!" (Marcu 2,5). Moto: „Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe! Asta i-ar fi iertarea!”

Părintele Arsenie Boca nu este un monah al secolului trecut. Cuvântul Bătrânului răsună în timpul nostru mai viu și mai sfredelitor conștiințelor, decât oricând.

Las aici, spre așezare de cuget, predica Părintelui despre tămăduire și iertare:

”Aceştia sunt oamenii: nu-L caută pe Dumnezeu decât la necaz – care-L caută. Căci alţii la necaz îl suduie şi astfel mai rău se afundă şi de mai mari necazuri dau, până ce necazurile le încovoaie ceafa şi-L caută şi ei pe Dumnezeu.

Situaţia stă aşa: oamenii se roagă lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să se părăsească de păcate. Acum judecaţi care de cine să asculte mai întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu? (…)

Am auzit o pildă: undeva s-a alcătuit o delegație de oameni, care s-au dus la Dumnezeu să se plângă ca tere-i grea viața pe pământ, că tare-s multe beteșuguri, multe pagube, multe sudalme, bătăi și toate păcatele.

”- Frații Mei, ați spus că tare vi-i grea viața, încărcată de păcate.

• Da, Doamne...
• Atunci, nu le mai faceți...”

Iată ce e cu bolile. Ele vin pe capul oamenilor – şi uneori chiar pe cap – de pe urma păcatelor: ca plată, ca ispăşanie şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea e că plata păcatelor izbeşte şi în urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam.

Iată ce scrie la Deuteronom 5, 9-10: „Pedepsesc vina părinţilor în copii, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru cei ce Mă urăsc; şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.

”Cele mai grele boli sunt bolile de nervi.

Toate celulele se refac, afară de celula nervoasă.”

 Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând de nu te mai poţi opri, sau bolnav la casa de nebuni. Nu e boală de moarte, dar nici leac nu are. Şi cine distruge nervii? Iată cine, spun doctorii: beţia, curvia şi bolile ei, mânia sau furiile şi supărările peste măsură. Deci, feriţi-vă de acestea că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase, care nu se mai refac în veac. Toate celulele se refac, afară de celula nervoasă.

Un tată pătimaş de aceasta n-are urmaşi sănătoşi, ba şi în nepoţii şi strănepoţii săi se moşteneşte ceva găunos, care la o întâmplare oarecare răbufneşte afară. E destul ca un tată să se îmbete o dată, ca să aibă din beţia aceasta un urmaş cu boala copiilor – epileptic. E destul să-şi sperie soţia o dată în vremea sarcinii, ca dintr-asta să se aleagă un copil nenorocit toată viaţa. Aşa se răzbună păcatele părinţilor în bieţii copii, care nu au vină.

Spun acestea şi am de gând s-o mai spun, fiindcă în regiunea aceasta – odinioară capitala Daciei – acum se bea cel mai mult rachiu, de aceea aici sunt cei mai mulţi copii bolnavi de nervi – deşi oamenii pătimesc şi de alt rău mai mare: nu vor să aibă copii, – aici sunt şi slăbănogii, ca cel din Evanghelia de astăzi. Iisus a preţuit dragostea şi credinţa celor ce-l coborau prin podul casei, înaintea Sa, I-a fost milă de suferinţa lui. Dar întâi i-a iertat păcatele, apoi i-a înviat nervii. Pentru Iisus, care era şi Dumnezeu, nu e o mirare că l-a tămăduit, căci e Stăpânul vieţii şi poate învia şi din morţi. Totuşi tămăduirea slăbănogului e o dovadă a dumnezeirii Sale.

 ”Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor,

întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul.”

 Nouă preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tămăduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la puţini dintre sfinţi, din vreme în vreme, dar ne-a dat darul mai mare: al iertării păcatelor. Nu l-a dat îngerilor, dar l-a dat oamenilor. Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul.

O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior. Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în cer. Şi preotul nu te poate dezlega dacă nu vii să-ţi mărturiseşti păcatele. De asemenea, preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ţi dai însuţi toată silinţa de-a te dezlega tu de năravurile tale rele.

Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea lor. Iertarea păcatelor nu înseamnă că le spovedeşti mereu şi le iei de la capăt – că iarăşi le vei spovedi. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Ne trebuie bunăvoinţa voastră – ca s-o facem voinţă, tărie de caracter şi simţire de obraz. Oamenii umblă după făcători de minuni, fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „Înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.

”Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu.”

 Deci de unde începe slăbănogirea? De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului, cum ai da cu oiştea-n gard. Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul şi apoi umblă plângând… Lasă-te, frate, condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu capul care n-ascultă, odată se sparge şi n-are cine-l lega.

Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit? Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele. (…)

Toată tinereţea ta o dai dracului, şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebarea e dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi întrebare e dacă-ţi mai primeşte o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii. Aspre vorbe. (…) Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii, eşti nemulţumit de preot, iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale. Orice duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de-al ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu, nu în atârnare de omul care-l poartă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturiseşti în faţa altarului. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de-a te îndrepta. (Cândea, B.V.)

 ”Sunteţi nemulţumiţi de preoţi?

Repet: vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i!”

Sunteţi nemulţumiţi de preoţi? Dar oare ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi?       Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei? Ei sunt fiii voştri; cum i-aţi născut aşa-i aveţi, ca oameni! Ce le băgaţi de vină? Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i! Iată vă spun că tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai împărăţiei lui Dumnezeu. Poporul îşi are, în toate privinţele, povăţuitorii care-i merită. Repet: vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i!

Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui mare dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă – şi ai să dai seama – de aceea mai bine gândiţi-vă şi rugaţi-vă lui Dumnezeu, ca, copiii voştri să-I fie slujitori între oameni! Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta: se întreabă proorocul: „Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură, trup şi suflet? Şi această făptură (unitatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea? Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15). Aceasta e pretenţia lui Dumnezeu de la căsătorie; şi după atare roade tânjiţi şi voi băgând de vină celor pe care le-aţi adus.

Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe! Asta i-ar fi iertarea!”

Sursă: ”Cuvinte Vii”, Deva 2006, pag. 55-59