Evenimentul Zilei > Sport > Povești savuroase cu Scorniceștiul lui nea Nicu
Povești savuroase cu Scorniceștiul lui nea Nicu

Povești savuroase cu Scorniceștiul lui nea Nicu

Apărută în prim-planul fotbalului românesc din dorința de putere a rudelor lui Nicolae Ceaușescu, echipa din comuna natală a fostului conducător al țării a fost teatrul unor episoade incredibile și haioase în același timp.

Când a apărut în peisajul fotbalului românesc, „Viitorul Scornicești” a fost categorisită imediat drept „echipa lui Ceaușescu”, fiind reprezentanta localității de naștere a fostului dictator. Aurel Mincu, fundașul stânga ajuns la Scornicești – trimis fiind de Dinamo – în vara lui 1978, când echipa tocmai promovase în Divizia B după celebrul 18-0 cu Electrodul Slatina, cu jucătorii oaspeți adunați de acasă și trimiși în teren!, vorbește deshis, după atâția ani, despre ce a însemnat, de fapt, Ceaușescu pentru echipa olteană.

„Sincer, eu cred că lui Nicolae Ceaușescu nu-i prea păsa de fotbalul din Scornicești! L-am văzut o singură dată acolo, când s-a inaugurat fabrica de confecții din localitate și a fost scos tot satul să-l întâmpine, inclusiv noi, fotbaliștii. În schimb, rudele lui rămase în localitate se ocupau de echipă. Vorbesc despre cumnatul Vasile Bărbulescu, care era președinte, despre fratele lui Vasile, Gheorghiță, care era mâna lui dreaptă și despre Emil Bărbulescu, fiul lui Vasile, care avea să preia mai târziu conducerea clubului. Oameni simpli cu toții, dar probabil dornici de putere și de recunoaștere a puterii lor, care l-au folosit drept scut pe Ceaușescu în demersurile lor de a promova și a menține apoi echipa în Divizia A”.

Sora dictatorului nu suporta fotbalul

„Exista totuși o rudă de sânge a lui Ceașușescu în Scornicești – continuă Mincu -, sora lui, Elena Bărbulescu, soția lui Vasile, care numai când auzea de fotbal și fotbaliști lua foc. Era directoarea liceului agricol din localitate și avea o părere foarte proastă despre fotbaliști, mai ales de când cei de la club ne băgaseră pe noi, jucătorii, la școală, la seral, să ne terminăm studiile, iar noi eram numai după agățat gagicile din clasă. Dacă îmi aduc bine aminte chiar și Pițurcă a terminat acolo clasele a unsprezecea și a douăsprezecea, dar nu sunt foarte sigur, nu vreau să greșesc. Bine, acum să nu vă închipuiți că noi chiar învățam, important era să fim prezenți la clasă din când în când, iar la examene fie primeam subiectele, fie tezele noastre erau «cântărite» altfel, întelegeți ce vreau să spun”.

Cum a inventat Mitică Dragomir un ofsaid

Promovarea în Divizia A s-a produs anul imediat următor intrării în B. Dar cum a fost obținută performanța doar cei de atunci știu. Mincu spune că „aveam niște arbitraje de care uneori și noi ne rușinam. De pildă, un meci cu Metalul București, acasă. Era spre finalul campionatului, eram în frunte și trebuia să câștigăm. Metalul avea însă echipă tare de tot. Puteau promova oricând, dar nu voiau! 0-0 până prin minutul 80, când la cea mai curată fază cu putință ne-au dat gol, un voleu de pe la 10 metri. Noi, cu capul în pământ, să luăm mingea s-o punem la centru. Când, mă aud strigat de Mitică Dragomir, președintele nostru, care urmărea meciul de pe un scaun pus exact în spatele tușierului:

«Aurele, vino repede încoace! ». Mă duc la el și-mi zice: «Du-te repede la arbitru și spune-i să vină la tușier, că a fost ofsaid în prima fază!». De unde dracu’ ofsaid, în gândul meu! Îi spun arbitrului, ăla vine la tușier, gata, gol anulat pentru ofsaid. Ăia de la Metalul au început să râdă și din momentul ăla au refuzat să mai joace. Noi am pus mingea jos, ei s-au întors cu spatele și s-a dus Șoarece singur până-n poartă! Pun ei mingea la centru, o mișcă, după care iar se întorc cu spatele! O ia Șoarece, iar singur, iar gol. În momentul ăla, deși mai erau vreo 7-8 minute până la final, speriat de ce se putea întâmpla, arbitrul a fluierat finalul și așa a rămas că s-a terminat, 2-0. A doua zi, în ziare, nu s-a scris nimic despre ce se întâmplase de fapt.”

Bani să-i întorci cu lopata

O mișcare deșteaptă a conducerii echipei a fost asimilarea ca reprezentantă a CAP-urilor din toată țara, ulterior schimbându-și și numele, în FC Olt. „Asta însemna că fiecare angajat CAP de pe cuprinsul țării avea obligația de a da câte 10 lei pe lună pentru echipă. Vă dați seama câți bani se strângeau?”, ne spune fostul jucător. „Mai contribuiau fabrica de confecții, crama, abatorul, cam tot ce producea în Scornecești. În Divizia B jucam pe 2.000 de lei acasă și pe 4.000 în deplasare, iar apoi, în Divizia A, pe 3.000 și 6.000! Cu echipele mari veneau însă banii negri peste prima oficială. De pildă, la un meci cu Dinamo, la București, prin ’80 sau‚ ’81 parcă, am jucat pe 23.000 de lei de om, o treime de Dacie!. Pe lângă bani, mulți, foarte mulți!, aveam și avantajul că puteam cere orice și ni se făcea rost. Carne, cafea, ciocolată, tot ce nu se gasea la liber. Trebuia doar să deschidem gura și ni se aducea! Din punctul ăsta de vedere a fost extraordinară perioada petrecută la Scornicești”.

Gonaci la vânătoare de iepuri

Exista și o parte mai puțin plăcută a lucrurilor, după cum istorisește Mincu. „Uneori, oficialitățile comunei, în frunte cu Vasile Bărbulescu, organizau câte o vânătoare și, în lipsa oamenilor, plecați la muncile câmpului, eram aduși ca gonaci noi, fotbaliștii! Dar asta numai la Divizia B, apoi gata. Țin minte că am mers o dată vreo 6-7 kilometri peste câmp, «hău, hău, hău» ca să gonim iepurii spre liziera pădurii, unde așteptau pușcașii. Mai făceam și câte o glumă, puneam câte un iepure mort în picioare, rezemat de ceva, ca să-l împuște șefu’. Ce râs era când realiza farsa. Dar știa de glumă, aveau cu toții inteligența aia proprie țăranului român. Acceptau gluma, cu condiția să știi când să te oprești”.

Revoluția de pe „Giulești”

Un alt meci cu evenimente în acel sezon a fost pe „Giulești”, contra Rapidului. Aurel Mincu – cel care peste patru ani avea să se transfere chiar la Rapid! – povestește că „ne-au bătut cu 2-0, chiar și împotriva arbitrajului!”. „Era arhiplin stadionul, peste 20.000 de oameni claie peste grămadă. Spectatorii au dat drumul la câteva pisici pe teren, cică să-l prindă pe Șoarece, care era simbolul acelei echipe a Scorniceștiului, dar nu asta a fost marea problemă. Tot stadionul cânta «Țăranul e pe câmp, țăranul e pe câmp / Ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp» și se auzeau de peste tot înjurături la adresa lui Ceaușescu și a Elenei. Mai mult, după meci, vreo 5.000 de oameni ocupaseră strada și așteptau să ieșim cu autocarul, pe care se auzea că vor să-l răstoarne! Noroc cu Ion Motroc, care era antrenorul lor și care a ieșit cu o portavoce în vârful tribunei, cerându-le oamenilor din stradă să plece acasă, altfel vor fi repercusiuni mari. Așa am scăpat, dar abia mai târziu am auzit și noi că Ceaușescu aflase de ceea ce se petrecuse acolo și avusese chiar de gând să ne desființeze, ca să nu mai fie familia lui înjurată pe stadioane”.

„Lume, lume, hai la meci!”

O amintire haioasă este un meci cu Jiul Petroșani, „parcă în sezonul 1980 – 1981”. Vară, căldură mare, vreo 100 de spectatori – că restul erau la câmp, la muncă – toți la tribuna întâi, unde era umbră. Numai că la pauză vedem carele TVR intrând pe poarta stadionului.

Mai târziu, am aflat că a avut Nicolae Ceaușescu chef în ultimul moment să vadă și el la televizor echipa din Scornicești. Așa că s-au pus ăia pe mașini, dar n-au ajuns decât în pauză. Ce-au făcut conducătorii noștri atunci? Cum se filma de la tribuna întâi, au luat toți spectatorii de acolo, au mai adus pe fugă câți au putut de la câmp și i-au pus pe toți la tribuna a doua, la soare, ca atunci când se uită Tovarășul la televizor să vadă că e lume la meci!”

Pițurcă l-a bătut la rummy pe Halagian

Chiar dacă Șoarece era jucătorul-simbol al echipei, un impact deosebit – povestește Mincu – l-a avut și Victor Pițurcă.

„Avea o personalitate extrem de puternică, un tip cu școala vieții. Mi-aduc aminte că înaintea unui meci jucam cu toții rummy, iar el câștiga. Atunci, Halagian, care era antrenorul nostru, și el un tip uns cu toate alifiile, l-a provocat pe Pițurcă să joace unu la unu cu el. Noi, toți ceilalți, strânși în jurul mesei.

După o oră, și după ce Pițurcă câștigase 10.000 de lei, roșu de furie, Halagian s-a ridicat de pe scaun și a aruncat pătura cu toate piesele pe ea. «Gata, toată lumea la culcare», a țipat. Nu i-a mai dat nici un ban lui Piți, a găsit el un motiv. Dar apropo de jocuri de noroc, Pițurcă avea filozofia lui. Ne spunea că «nu trebuie să joci la noroc, ci trebuie să ai tot timpul control asupra jocului!».”