Totul a început în noaptea de 11 mai 2018, într-un sat din județul Giurgiu, Varlaam. Era chiar ziua de naștere a Mihaelei. Cine și-ar fi închipuit, însă, că ziua care ar fi trebuit să rămână în amintirea ei ca fiind una dintre cele mai frumoase, se va transforma într-una „de coșmar”, cum spune chiar ea. Cățelușa Zola a plecat de acasă și nu s-a mai întors. „Tocmai ce se pregăteau ultimii prieteni să plece. Am văzut-o cum a alergat după o pisică, dar am lăsat-o. Am lăsat-o pentru că mereu le alerga. Și mereu se oprea la un copac și le lătra până mă duceam eu să o iau de acolo sau se întorcea singură. Nu am avut niciodată motive să cred că nu se va mai întoarce. Avea trasată o linie imaginară pe care niciodată nu o depășea”, ne-a explicat Mihaela.

Ea m-a ales pe mine, nu eu pe ea

 Înainte de toate, iată povestea cu care Mihaela a impresionat oameni din toată lumea. Încă de la primul contact cu bulldogul francez, pe care ulterior a numit-o Zola, spune că a simțit că o va iubi toată viața. „Era încă la mama ei. Dintre toți cei patru căței, ea m-a întâmpinat prima. Sunt sigură că ea m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Zola pentru mine a fost ca un copil. Știu că mulți spun că exagerez, dar chiar așa a fost. În momentul în care iți pierzi copilul și ești direct răspunzător pentru asta, viața ți se schimbă. Mie mi-a schimbat viața la 180 de grade”, și-a continuat Mihaela povestea. În drumul ei spre găsirea Zolei, Mihaela a salvat zeci de câini de la o moarte sigură sau din chinuri de nedescris.

Dragostea e dragoste, indiferent cui o oferi

În ziua în care Zola a plecat de acasă, pe ea au încercat-o tot felul de stări. A încercat toate modalitățile posibile pentru a o găsi. A străbătut zona în lung și în lat. Fără niciun rezultat, însă. Zola nu mai era. „A fost cel mai negru moment din viața mea. Știți vorba aia «mă doare sufletul»? Noi oamenii tindem să credem că este doar o vorbă. Dar nu! Vă spun că este o durere localizată, o durere atât de acută, prezentă și sufocantă, încât nu o poți exprima în cuvinte. În momentul în care am realizat că întradevăr am pierdut-o, am simțit că mă prăbușesc. Că într-o secundă tot universul meu se prăbușește. Nimic din ce știam nu mai era de actualitate. Eu nu mai eram capabilă să gândesc. Eram dis p e r a t ă . Simțeam că înnebunesc. Că trăiesc cel mai mare coșmar din viața mea. Am trecut de extaz la agonie, în nici cinci minute. Multe luni adormeam plângand în hohote.”, ne-a mai spus femeia care a scris în anunțul de căutare că oferă recompensă „1.000 de euro! Sau oricât! Sau ce vrei tu!”

Am făcut multe lucruri nebunești

Cu toate că a trecut deja un an de la nefericita întâmplare, Mihaela nu are de gând să se oprească. „Am făcut multe lucruri nebunești în disperarea mea de a o aduce acasă. Multe din ele nici nu pot să le povestesc. Am văzut că sunt enorm de mulți câini dispăruți – pierduți sau furați – și a trebuit să fac ceva ca oamenii să înțeleagă că Zola nu este doar un alt câine pierdut. Dar asta pentru mine nu înseamnă un lucru nebunesc. Pentru mine, asta a fost o normalitate. Consider că atunci când îți pierzi câinele, trebuie să faci tot ce poți pentru a-l aduce acasă. Nu consider că am făcut sacrificii. Și nici nu am să consider asta vreodată. Când iți cauți parte din sufletul tău, faci orice trebuie sau orice poți. Astea nu sunt sacrificii”.

 

Mafia animalelor de rasă

Fie că ne place sau nu să recunoaștem, în ultimii ani, tot mai multe afișe cu animale de rasă dispărute apar fie pe stâlpii de iluminat public, fie prin ziare, rețele de socializare sau alte locuri mai mult sau mai puțin vizibile. Furtul de câini de rasă, urmat de cererea unei recompense, ia amploare în România. Pentru majoritatea hoților, această practică a devenit un mod mai ușor de a face rost de bani. Ar putea să fie și cazul Zolei, cel puțin asta crede stăpâna ei. „Sunt absolut sigură că a fost furată. Dacă pățea ceva, o găseam. Cadavrul îl găsești cel mai repede. Știu că pare ireal ce spun, dar chiar există oameni care fură câini de rasă. Și sunt mulți. Există o altă lume! Cel puțin eu asta simt acum, când trec prin așa ceva. Până să o pierd, nu credeam sau nu conștientizam că cineva îți poate fura câinele. Iubitorii de animale susțin că există o întreagă mafie care se ocupă cu furatul câinilor”.

 

Gândul la momentul reîntâlnirii o face să plângă

Nu o dată se întâmplă ca Mihaela să își imagineze sau să viseze cum va fi atunci când Zola se va întoarce acasă. Când va putea să o strângă în brațe din nou. „Numai când mă gândesc la acel moment, izbucnesc în lacrimi. Mi-am imaginat și îmi imaginez acest lucru în atâtea feluri, încât nici nu stiu pe care să îl descriu. Pot să spun doar că atunci când mă gândesc la acest lucru simt că îmi crește inima. Nici nu pot să îmi imaginez câtă bucurie vom simți! Atât eu, cât și ea. Câte lacrimi de fericire vor curge! Stiu că vă veni ziua în care reîntâlnirea mea cu Zola va deveni un exemplu pentru alții. Pentru că eu nu renunț! Nu renunț să caut! Nu renunț să sper! Nu am s-o fac niciodată!”

Microcipul îi poate duce acasă

Odată intrată în această lume, cea în care animalele de rasă dispar fără urmă, ori sunt furate, Mihaela Diaconu a înțeles importanța microcipării și a pornit una dintre cele mai ample campanii de conștientizare făcute vreodată în România. Astfel, zeci de câini au ajuns din nou acasă cu ajutorul acestui mic dispozitiv numit cip. „În momentul în care, din diverse motive, un câine se pierde, dacă ajunge la veterinar și este scanat de microcip, el poate ajunge imediat acasă. Fără un microcip, câinele ajunge acasă mult mai greu. Asta dacă va mai ajunge vreodată. Mulți dintre câinii furați, ajung în case noi. Oamenii care îi ingrijesc, ajung cu ei la veterinar des. Medicul veterinar nu scanează orice câine îi intră în cabinet. Nu o fac pentru că se gândește că patrupedul îi aparține celui cu care a venit. Nu iau niciodată în calcul varianta că acesta a fost furat sau cumpărat din piață deja adult”.

Necuvântătoarele sunt ca niște copii

După ce am stat de vorbă cu Mihaela, am ințeles un lucru. Unul extrem de important. Un animal de companie îți poate schimba cu adevărat direcția în viață. „Zola este ușor de recunoscut, dacă îi acorzi foarte puțină atenție. Are o operație la piciorul stâng, fix la cot, acolo se și vede cicatricea prin blană. Este albă, cu urechi negre. Este sterilizată, dar și microcipată. Oricine poate merge cu ea la veterinar și îi poate cere acestuia să o scaneze. Atunci îi vor apărea datele mele de contact, cât și faptul că este pierdută. O iubim enorm de mult, nu ne interesează de ce sau cum a ajuns unde a ajuns. Omul care ar aduce-o înapoi ar fi eroul nostru și îi vom fi recunoscători toată viața. Pe mine, Zola m-a schimbat radical, mi-a schimbat direcția în viață”. Morala acestei povești, care încă nu și-a găsit finalul, este că iubirea e tot iubire, chiar dacă este îndreptată către un membru „din lumea celor care nu cuvântă”.